Crina Penteleychuk

Acum 4 ani eram internată de două zile. Îmi făcusem norma de 2 injecții pe zi care să îți ajute plămânii să se adapteze mai ușor la lumea din exterior.

Greutatea ta era estimată la puțin sub 1000g. 32 săptămâni și 5 zile. Pronostic oarecum bun.

Era foarte dimineață. Pe la 5, așa. Aveam arsuri pe tot esofagul și nu mai puteam dormi căci nici poziția în pat nu mi-o găseam.

M-am ridicat și am ieșit pe hol acompaniată de un iaurt, un corn și o carte. Citeam Sutton de Moehringer. Pe hol era pustiu. Am fâșâit punga de la corn și te-am rugat a 1000 oară să-mi dai un șut tare-tare din burtică să știu că ești acolo. Te văzusem cu o zi înainte la ecograf, erai OK, dar noaptea nu am reușit să ne sincronizăm să te pot simți bine-bine.

Am luat o gură de iaurt și m-am concentrat un pic mai bine să văd ce faci. Hai pui! Ce faci? Dormi? Dă un semn!… Nimic

Ok… las’ că ne auzim noi acuși la traseu (monitorizare mișcări fetale).

Mi-am luat cartea pe brațe și am început să citesc și să-mi duc gândul în altă parte decât în zona de scenarii apocaliptice.

La 10. Penteleychuk la ecografie! Hmm… L-ați simțit azi-noapte? Nu prea. Aha! Azi dimineață? Nu prea. Mergeți la traseu, vă rog, probabil astăzi veți fi operată. Greutate estimată 1073g.

Era 11 decembrie 2014. În secret planificasem să evadez pe seară din spital și să merg la petrecerea Criliană de Crăciun. Mustăceam așa un pic gândindu-mă cum și pe cine să conving să mă lase să plec. Poate reușesc totuși…

În nici 10 minute mi-au zis să mă grăbesc. ACUM! Intrați în operație! Ce? Cum? Hă? Abia am apucat să-mi sun bărbatul și să trimit un sms. Dar de ce atâta grabă? Ce s-a întâmplat? Nimeni nu-mi zicea nimic! Așa că în toată agitația din jurul meu m-am agățat cu privirea de tăblia patului, de perfuzia care picura, am încercat să fiu atentă la cât de înghețate îmi erau picioarele în timp ce urlam cu tot ce puteam pe dinăuntru: Rezistă! Rezistă! Rezistă! Rezistă! Rezistă!

ASPIRĂ!!! Și țipătul tău puternic. Unul singur, puternic și apoi tăcere. 1050g. Haha! Am greșit cu 23 de grame, a încercat doctorița să destindă atmosfera. Mi-au arătat de la distanță o fățucă învelită ca o băbuță: Aveți un băiețel. Și au plecat!

Apoi mi-au făcut cea mai dureroasă injecție în umăr (poate pentru că nu mai erai tu acolo) și m-au adormit.

La terapie intensivă a venit tati speriat și agitat. Eu sunt bine! Mergi la el! E la etajul 6.

Frig. Mi-era frig tot timpul. Îmi înghețaseră picioarele.

Bebeluși dolofani erau aduși la căpătâiul mămicilor care îi pupau cu drag. Tătici fericiți intrau îmbrăcați în halate verzi sterile, își sărutau partenerele și își țineau puii dolofani în brațe.

Nu cred că am plâns. Nu-mi aduc aminte. Eram atentă la cum se duce efectul anestezicului.

O doctoriță tânără a venit la patul meu cu un clipboard în mână. Copilul e stabil. Este foarte mic și nu poate respira singur. Adică respiră, dar nu are putere să ridice pieptul foarte bine după ce expiră. Are măscuță de oxigen și nu a fost intubat.

Și e un lucru pe care mi l-a spus doamna aceea (îmi pare rău că nu am reținut cum o cheamă) care a rămas cu mine de atunci și care a făcut diferența dintre o mamă prăbușită și una care a găsit resurse să-și ajute pruncul.

Mi-a spus: vorbiți cu el! Chiar dacă nu mai e înăuntru. Să știți că încă sunteți conectați. Vorbiți cu el și transmiteți-i curaj și liniște. De restul ne ocupăm noi.

Și asta am făcut. Din momentul acela am vorbit cu tine non-stop până ai venit acasă 52 de zile mai târziu.

La început când veneam la tine la incubator îți citeam de pe hârtia lipită de el cu ce tratament ai urmat ca să-mi auzi vocea, aia pe care o auzeai și din burtică, nu una buhăită de plâns.

Apoi, ne-am primit și poreclă. Ori de câte ori veneam să te văd asistentele chicoteau și ziceau: „iar s-au întâlnit vorbăreții” sau „aici avem niște vorbăreți”

A doua ta zi de naștere, 31 ianuarie, când ai venit acasă.

Acum, 4 ani mai târziu, mă uit la zâmbetul pe care îl am pe abdomen și îmi dau seama cât suntem de norocoși pentru că ești tu, măi Roșcățel!

În câte milioane de feluri să descriu cât bine ai adus cu tine când ai venit pe lume? În câte milioane de feluri să îți arăt cum ne-ai schimbat? Ne-ai făcut mai curajoși, mai răbdători, mai inventivi, mai vulnerabili.

Cum ești tu? Ești hotărât și isteț și curios și perseverent și neobosit. Și iubitor și topit după povești. Și ai o dicție perfectă de ceva vreme. Și ai o super memorie! Și săptămâna trecută ai ridicat arătătorul către Moș Crăciunul întâlnit pe Ștefan cel Mare: „Să nu uiți de Lego cu poliție, bine?”

În milioane de feluri mă topesc după tine, primul meu născut!

Pentru curioși, am mai scris în 2015 despre INCUBATOR

Unul doarme și celălalt se plimbă cu bicicleta prin casă trăgând după el o borsetă cu medicamente… alea pentru tuse și muci de care nu mai scăpăm de ceva vreme.

Mweell… e un moment la fel de bun ca oricare să fac raportul lui 2017. (sper că e clar că nu am finalizat cât timp a dormit unul și celălalt s-a plimbat cu bicicleta și că a durat… hhm… ceva mai mult)

Mso… Măi 2017, în primul rând să știi că ai un loc de cinste alături de 2014 și vei fi mereu amintit ca anul în care mi-ai adus cel de-al doilea copil. Și aș putea încheia aici raportul, numai că pe lângă asta s-au mai întâmplat lucruri multe și frumoase și antipatice, m-ai învățat lecții mai drăgălașe și mai dureroase, că, nah! Cică așa e vEața!

Prima dată, mersi, băi 2017 că:

Ai făcut posibil să țin mai mult training ca oricând, deși cu burta la gură (ahaha), uite că m-ai plimbat peste tot și am putut, am reușit, am construit. Recunosc, mi-a fost teamă că n-o să pot, că e prea mult că nu pot singură.

Că m-ai lăsat să citesc, cred că am ajuns aproape de 100 anul acesta, mai slab ca anul trecut, dar, băi, o grămadă de chestii faine. Uite aici lista mea din 2017.

Mi-ai adus înapoi programul AMAZING Trainers și l-ai dublat cu AMAZING Facilitators. Despre aceste programe, mai multe în 2018 😀

Mi-ai ținut copiii sănătoși și i-ai dat putere soțului să mă suporte și să mă susțină încă un an.

Ne-am găsit cumătrii, care la primăvară își vor lua în primire și oficial odoarele 😀

Am mâncat și anul acesta varză murată cu salată de boeuf făcute de maică-mea. De gustibus… 😛

Mi-ai dat putere să răspund la 95% din întrebările cu UNDE? și DE CE?

Mi-ai scos în cale locul perfect unde de prin martie deja se întâmplă minunățiile Crilia.

Lecții despre oameni și relații:

Mi-am dat seama (a câta oară?) că toți oamenii sunt buni. Nu există oameni răi (decât psihopații, bătăușii & co). Nu există decât oameni NEPOTRIVIȚI, oameni cu care nu rezonezi, oameni alături de care poate nu ești cea mai bună variantă a ta.

Unii dintre oamenii nepotriviți care mi-au dat o lecție în 2017 au fost cei care m-au învățat că nu poți construi nimic alături de cineva cu care ești în competiție, orice fel de competiție: eu sunt mai frumoasă, eu sunt mai deșteaptă, eu am casa mai mare, eu am copiii mai deștepți, eu am mașina mai roșie. Noupe! Invidia e mare și, evident, neconstructivă!

Am mai cunoscut o serie de oameni (tot nepotriviți) care m-au ajutat să merg mai departe ori de câte ori mi s-a părut că nu mai pot, că e gata, renunț. I-am numit oamenii „in your face, bitch!”. Hai că îi cunoașteți! Oamenii ăia care printr-o privire, un gest sau pur și simplu prin viu grai îți spun că nu poți, că n-ai cum, că oricum n-ai privit în direcția bună și nu ai respirat după regulile lor nescrise și oricum ești nașpa, deci ești nașpa. Și am câțiva omuleți din ăștia care mă stimulează continuu. Nu, nu mai interacționez cu ei, dar amintirea lor este extrem de folositoare în domeniul „șuturilor în fund”.

Și tot niște nepotriviți mie mi-au arătat că degeaba ești bun și generos în public dacă deep down urăști „cu foc”. It will catch up eventually!

Tot în 2017 am descoperit oameni care, prin asociere sau vorbiți de rău, i-am pus în categoria „no-no people”, adică oameni nu prea drăgălași. Ei bine, de fapt erau niște oameni tare simpatici. Am cel puțin 5 cazuri anul acesta. Țin minte că prin ianuarie urma să participe la un program de training de-al meu o tipă care a fost acuzată de machiavelism și stricare a echipei și nenorocire a soțului care săracu’ (deși el nu a zis niciodată nimic) ar trebui să divorțeze, dar nu divorțează din cauza copilului, că ea e o scorpie care s-a deghizat în îngeraș timp de 5 ani cât au lucrat împreună. Și m-a strâns nițel în spate. Și tipa era OK. Om normal, cu probleme normale. E la mintea cocoșului că trebuie să ai contact direct cu omul până să îți faci o idee, nu? (excepție e Dragnea & co mda)

Există extrem de puțini oameni care pe bune, give a fuck despre the big smelly shit (sau copacul de trandafiri frumos mirositor) pe care îl ai în sufragerie. Și e normal să fie așa. Cam tristuț, dar normal. De aia nu povestesc oricui despre dureri și obsesii, despre tristețe și deznădejde, de aia nu postez public poze cu copiii mei. Pentru că sunt puțini cei cărora le va păsa mai mult de câteva secunde, ore, uneori zile. Fiecare are sufrageria plină. Și e normal să fie așa, deși uneori ai vrea să strigi: „Dar eu? Eu? Uite prin ce trec eu! Uite ce chestie mega faină mi s-a întâmplat MIE!”

Și există oamenii pe care nu i-ai văzut de aproape un an și vin din țări străine și îți aduc cercei, oamenii care te știu de ceva vreme și sub pretextul că vor ajutor de la tine, te ajută ei pe tine, te încurajează și te îmbrățișează și îți dau putere. Oamenii pe care îi descoperi din pur accident și te uimesc cu îndârjirea și frumusețea lor, îți aduc aminte că dacă vrei, poți.

Și oamenii care s-au săturat de inadvertența și câcâiala (ups) ta și tot sunt acolo, alături de tine. Și oamenii care spun simplu: mulțumesc, Crina! Și oamenii care spun că datorită ție au avut curaj. Și oamenii care te invită la cafea și apoi aruncă cu propuneri bombă de implementat în 2018. Și oamenii care fac niște cadouri uluitoare. Și oamenii care te invită la cafea la ei la birou și nu mai pleci vreo 3 ore pentru că e fain. Și oamenii „sunt pe listă la trainingul următor, da?”. Și oamenii care te sună și întreabă simplu „Ce mai faci?” Și oamenii pe care ai vrea să-i vezi mai des și îți aruncă un „îmi ești tare dragă!”. Și oamenii care spun „hai la film!” și tu zici da și apoi uiți și ei sunt tot acolo, lângă tine. Și oamenii cu care te vedeai des-des și apoi ai născut și ei au înțeles de ce des-des s-a transformat în uneori și tot te iubesc.

Și oamenii care îți trimit cărți. Și oamenii care te învață să joci Activity. Și oamenii care nu te cunosc, dar își lasă echipa pe mâinile tale și apoi te sâcâie cu „mai vreau, mai vreau”. Și oamenii care vin ca răspuns la solicitările tale către Univers să mai faci și tu un pic de voluntariat. Și oamenii pe care nu i-ai întâlnit niciodată, dar care sunt capabili de îmbrățișări virtuale vindecător de puternice.

Și  mi-am dat seama în Ajunul Crăciunului, când m-am apucat să scriu și eu ca omul ceva felicitări pe ici pe colo unor oameni dragi, că nu reușesc să mai termin odată, că îmi ia mult timp. Și oricât aș fi scris eu, tot mai primeam un mesaj de la cineva la care încă nu am ajuns în listă. Și mi-am dat seama că, măi 2017, mi-ai adus o mulțime de oameni potriviți alături, iar multe dintre aceste relații au apucat-o pe niște căi simpatice. Că am încetat să mai cer extrem de mult de la cei din jurul meu și m-am concentrat pe bucățelele frumoase de interacțiune.

Învățate de la copiii mei și de la soț:

Cere și într-un final ți se va da! Depinde cum, când și cât ceri: „vreau și eu (vin) – bine, o guriță – vreau trei – ei, hai două”

Mai puțină tehnologie. „Închide telefonul, mami! Pune sus!”

E OK să te răzgândești. „După ce termin de citit povestea de culci, da? Doar o singură dată, da? Promiți? – Promit! – Gata, am terminat! Noapte bună! – Mai vreau o dată! – Ai spus că te culci! – Mai vreau o singură dată etc.etc.etc.”

Viața e mai roz după ce faci loc. Fața celui mic după ce umple scutecul.

Dacă iubești cu adevărat pe cineva, supărarea trece repede. „M-am supărat, mami! (încruntare, botul pus, mâinile încrucișate la piept, întors cu spatele). După 20 secunde: – Scuze, mami! Te ubec!”

Dacă spui lucruri neinteligibile și tot primești un zâmbet, e de foarte bine. Eu gu-gu-gu-ga-ga-ga și cel mic cu gingiile la vedere într-un imens zâmbet știrb.

E bine să aștepți un pic înainte să iei de bun tot ce vezi/auzi. „Mami, e o fantomă! Bu-bu-bu (apoi își dă jos păturica din cap) – Nu e o fantomă! Sunt eu, băiețelul tău!”

Să ceri ajutor poate fi extrem de simplu. „Mami, ajută-mă să mănânc! Fac pipi, ajută-mă! Hai să facem un garaj, ajută-mă! Vreau să repar mașina, ajută-mă! Vreau să  mă îmbrac, ajută-mă!”

Dacă stă în fața ta și nu îl vezi, înseamnă că nu e important. Bărbată-miu în căutarea… a orice nu e important. 😀

Și, rogu-te 2017, spune-i lui 2018 când predai ștafeta (știi tu cum!):

• Să își ia cele 6-7 kile în plus pe care le tot văd pe cântar. Da’ repejor, da?
• Să facă cumva și să mă lase să alerg un cross sau ceva (n-aș putea zice maraton) dar puțini kilometri – până în 10 că încă e devreme. Poate în 2019 mai mult.
• Să mă lase să plec la formarea aia fantastică la care tot trag cu ochiul de prin februarie.
• Să mă lase să scriu povestea aia inventată pe care i-o tot spun lui Roșcățel
• Să îmi aducă alături și mai mulți oameni potriviți.

Hai 2018! Să fii bun și blând!

Am ideea asta în cap de câteva luni. N-am știut cum s-o pun în litere până acum.

Chiar joi, pe 30 martie, la Serile Crilia, cineva a pus întrebarea: „Când știi că trebuie să renunți la un job?”  Partea enervantă e că nimeni nu-ți poate spune: acum sau după ce ai încercat de 3 ori etc. Singurul care ia decizia ești tu. Pe umerii tăi e toată responsabilitatea deciziei. TU va trebui să trăiești cu decizia. TU alegi dacă faci loc pentru ceva mai bun sau pur și simplu rămâi cu „mai puțin”.

Văd oameni (mă văd pe mine) cum țin cu dinții de unii oameni, de unele locuri, de unele job-uri. Și parcă le văd cuta de pe frunte, îndârjiți să nu dea drumul, chiar dacă oamenii nu sunt cei potriviți (fac rău, te țin pe loc, te trag în jos), locurile nu sunt cele în care să îți arăți sclipirea, iar job-urile sunt furnizori constanți de stres și frustrări.

Și mă întorc la mine că am trecut și trec și eu prin astea, prin încăpățânarea de a nu renunța, de a mai face o încercare, de a mai aștepta puțin, poate omul se trezește, locul prinde niște floricele sau job-ul va aduce noi oportunități.

Dar știți ce, după ce ai încercat destul, e timpul să faci loc. Să faci loc pentru alți oameni, alte locuri, alte job-uri, alte lucruri care să între în viața ta. De ușor, nu-i ușor, pentru că doare. Mai ales dacă ai investit timp și suflet în bucățica la care ai decis să renunți. Dar doare și perioada de avarii pe care inevitabil o străbatem înainte de a lua decizia de a face loc. Doare când un om dezamăgește, doare când un loc nu-ți mai aduce bucurie, doare când te simți copleșit la job.

Și, mvai, dar ce frumoasă poate deveni viața dacă faci loc!

Mă uit înapoi la renunțările mele întâmplate de-a lungul timpului și mi-e drag să spun că, chiar dacă în momentul „despărțirii” lucrurile au fost dureroase, am stat închisă în casă, m-am tot gândit ce aș fi putut face altfel sau în plus pentru a nu ajunge la „despărțire”, de fiecare dată au urmat lucruri bune.

Doamne, ce oameni bunuți am cunoscut după ce am dat drumul unor oameni, tot bunuți, dar care nu mai erau potriviți pentru mine; Doamne ce locuri pline și vii am găsit după ce am dat drumul, cu lacrimi în ochi, la locuri unde am evoluat, am simțit, am legat amintiri; și Doamne, nu mai e nevoie să spun, ce job fain am eu acum la Crilia după ce am renunțat la altele 😀

Ce vreau să spun, de fapt, e: fă loc! Când ceva nu e ok, fă loc! Sunt absolut sigură că locul va fi umplut de lucruri bunuțe!

unii în bine alții în rău

am redescoperit oameni pe care i-am etichetat ca fiind „răi” pentru mine. Câteva experiențe de acum câțiva ani nu definesc un om.

și am descoperit cu tistețe că oameni pe care i-am considerat „buni” pentru mine și-au pus bocancii în picioare. Câțiva ani de experiențe bune se pare că nu definesc un om.

Acum ceva vreme am avut o vizită a unui băiat cu o carte. O carte mare și de grea al cărei titlu te înfiora puțin: „5000 de lucruri uimitoare (despre orice)”

Măi să fie, zic… 5000? Chiar atâtea or fi?… Și apoi m-am aventurat în lumea adulților cu care acest copil era însoțit.

Și ieri mi-am dat seama că e foarte probabil ca acest copil șmecher de 9 ani să știe mai multe decât mine, eu ditamai omul peste 30. Și l-am rugat să-mi spună 10 lucruri din categoria Știați că?… așa… din ce își mai aduce el aminte.

Citiți cu atenție, vă rog:

1. Sângele parcurge 96.000 km/zi (vitezoman sângele ăsta)
2. Apa rece este mai grea decât apa caldă (aha!)
3. Piesele Lego se fac la fel ca în 1956. Deci, dacă ai avea un set incomplet de atunci, ai putea să-l completezi cu un set de azi. (good to know)
4. Există un hotel care seamănă cu un vulcan, doar că din vârful lui curge apă în loc de lavă. (trebuie să aflu detalii despre hotelul ăsta că nu-l găsesc pe google)
5. Cel mai mare păianjen din lume e cât o minge de baschet (luați d-aci… să vă fie ziua frumoasă, că l-am googălit!)
6. În timpul somnului creștem cu 0.8 cm iar când ne trezim revenim la forma inițială (mvai ce n-aș da măcar vreo 10 zile să fentez sitemul)
7. Libelula are 32 000 cristaline, pe un singur ochi (poftim educație!)
8. Arachibutirofobia (am scris pe litere… n-am auzit în viața mea de cuvântul ăsta) este teama că untul de arahide îți va rămâne lipit de cerul gurii (asta da, teamă!)
9. O maimuță a fost arestată pentru că a furat un televizor (mă întreb dacă poate candida la primărie… scuze… n-am putut să  mă abțin)
10. În Egipt, doctorul făcea un medicament din miere, creier de om și fecale de animale pentru a trata iritațiile ochiului. (n-am ce să comentez aici… bleahhh)

Acum, recunoașteți sincer, câte din cele de mai sus le-ați auzit pentru prima dată?

Cred că o să-mi fac un obicei de a avea discuții cu acest băiat de 9 ani pentru a-mi face articolele mai interesante pe blog. Pentru cine nu și-a dat încă seama, băiatul e Bogdan Șubredu. El e cel care mă dă gata cu pofta lui de cunoaștere, curiozitatea și răspunsurile lui sarcastice (oh boy! ce ți le zice dacă nu ești atent!)

Așa că pastila de cunoaștere de azi este à la Bogdan Șubredu!

Cu plăcere!