Zguduitor de frumos…

Ultima scrisoare

Sfărșitul a venit fără de veste
Ești fericită? Văd că porți inel
Am înțeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă
Cunosc însemnătatea ei deplin
Știu, voi aveți în viață altă normă
Eu, însă-n fața normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult în drumul tău nu am să ies
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată
Și n-am să spun că nu mai înțeles.

A fost desigur numai o greșeală
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli
Vedeam văzduhul fluturând de ăngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic
Pe frageda ființă-a ta de lut,
Sună în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creații de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Și-ngenunchiate rânduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc așteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniștit
Spre sărutare adorată dreaptă
‘Nainte de-a se șterge-n infinit.

O! de-a fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De neînțeles, de nedescris.

Ireversibil s-a încheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care aș vrea să fii ce nu mai ești.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun: Ești ca oricare,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De- de ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul
Ce-l ține, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubita, ca-ntr-un colt de cer,
O stea de seară blândă și senină.

Iar când viața va fi rea cu tine,
Când au să te împroaște cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine
Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi,
În dulcea lor cadență legănată
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Iar de va fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-aș zbate-ngrozitor în tarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot maï mare.

Versuri de la: http://www.versuri.ro/

Leave a Comment