OPEN – al lui Agassi

„În final nu contează ce simți. Ce faci e ceea ce te face curajos.”

Când eram copil, mă uitat mult la tot felul de competiții sportive: fotbal, tenis, atletism, bob, schi, gimnastică, patinaj artistic, volei, handbal… de toate. Eram lipită de televizor și asta era… nu aveai ce discuta cu mine până nu se termina competiția. Îi știam pe toți și-mi plăceau Surya Bonaly cu saltul pe spate pe gheață, Philippe Candeloro cu secvența de pași amețitoare, Alexei Yagudin de neîntrecut, copilul Evgeni Plushenko, singurul care putea face o piruetă executată doar de fete, Batistuta și pletele lui, drăguțul de Canavaro, Miloșovici la sol… Ok, gata! Mă opresc aici!

Îmi aduc aminte că mă uitam la tenis de câmp și preferații mei erau Steffi Graf la feminin și Pete Sampras la masculin. Tipul acela, Andre Agassi era cam antipatic, chelios și cam pitic față de un Pete înalt și cu o chică sănătoasă. (yep, astea erau criteriile mele. N-a zis nimeni că mă și pricepeam.) De câte ori Agassi juca cu Pete „al meu” țineam degetele încrucișate să ia bătaie.

Acum un an am citit OPEN, biografia tipului antipatic, Agassi. M-am apucat de ea pentru că era scrisă cu sprijinul lui J.R. Moehringer de scrisul căruia m-am îndrăgostit după Dulcele Bar.

Și nu am mai lăsat-o din mână.

Este o carte despre curaj și dedicare, despre ambiție și umilință, și în final despre iubire.

Și ce e cel mai atrăgător la această biografie este că nu e scrisă ca o biografie. Este scrisă ca un roman cu dialoguri și un fir epic pe care să-l urmărești aproape crezând că e doar o poveste inventată de cineva.

Povestea lui Agassi spusă în OPEN începe de când avea 7 ani și a conștientizat că urăște tenisul, dar continuă să joace din cauza presiunii tatălui său. Și povestește lupta continuă pe care o dă între a renunța și a merge mai departe.

Și pe măsură ce citeam, îmi doream să fi ținut cu el în meciurile cu Pete. Să-i fi dat lui energia mea pentru victorie. Acum sufeream la fiecare înfrângere povestită, încrucișam degetele să piardă Pete, hai, de data asta sigur, sigur…

Admirație mută și lacrimi de ciudă, cam astea au fost sentimentele mele în timp ce citeam. Admirație pentru dârzenie și lacrimi pentru eșecuri.

Cu ce rămâi după ce citești Open, pe lângă admirație pentru cuvintele aranjate admirabil, te cuprinde o dorință puternică să faci, să lupți. Dacă el a putut în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, la naiba, pot și eu!

Că sunt multe obstacole pe lumea asta pe care le poți depăși chiar dacă acum, în acest moment, nu crezi că poți.

Spor la citit!

Articol publicat în Zile și nopți Iași 

Leave a Comment