Fata cu portocale – Jostein Gaarder

Am început să citesc Fata cu portocale cu sentimentul că trebuie să fie ceva filosofic ascuns sub un titlu drăgălaș, mai ales că la prima răsfoire nu apăreau prea multe dialoguri. De fapt a fost ultima carte citită dintr-un teanc de vreo 6 cărți recent cumpărate. Și era și cam subțirică… Nu cine știe ce provocare…

Ei bine, nu! De fapt, da! Filosofică, dar nu în sensul acela. Filosofică în sensul în care îți stârnește sentimente și te face să te gândești. Filosofică în sensul în care te face să cauți amintiri, să răscolești sentimente și să proiectezi viitorul.

Nu are decât 150 de pagini și începe trist. Un tată a murit când fiul lui avea  4 ani. Și i-a lăsat o scrisoare ascunsă în buzunarul de la căruțul lui de bebeluș. Când a împlinit 15 ani, scrisoarea este descoperită și fiul o citește.

Tatăl îi scrie despre povestea Fetei cu portocale, o fată de care s-a îndrăgostit când era tânăr. Îi povestește cum s-au văzut prima dată, cum au ajuns să se cunoască, cum au rezistat despărțirilor fizice, cum s-au îndrăgostit unul de altul în fiecare zi mai mult.

Îi povestește despre călătoria cu tramvaiul, despre aventura de o săptămână în Spania pentru a o vedea pentru că nu mai rezista, pentru că a știut că o va găsi deși nu știa decât orașul în care locuia, despre piața cu portocale. Povestește cu umor întâmplări din viața unor tineri care încep să se iubească și nu ai cum să nu te regăsești.

Este o poveste de dragoste care te prinde, care nu te lasă să faci pauză de citit pentru că vrei să vezi ce se întâmplă. Și atunci când îți dai seama cine este Fata cu portocale nu mai e important să afli ce se întâmplă, te lași în voia sentimentului de căldură care ți-a explodat în piept și citești altfel, mai cufundat în lectură savurând sentimentele provocate de rândurile lui Gaarder. Simțind că este real, e despre viață. Nu e o poveste de dragoste clișeică dintr-un roman de duzină. E o dragoste care respiră, doare, zâmbește și plânge.

Și te face să te gândești. La trecut. La povestea ta de dragoste. La lucrurile pe care poate nu le-ai spus și pe care îți dorești să le spui acum. La viitor. La cum vrei să fie viața ta. La cât de multă dragoste vrei să vezi în detaliile minuscule ale vieții. La ce e important pentru tine și cum faci să nu mai uiți să îmbrățișezi persoana dragă, să îi spui „te iubesc”, să îi zâmbești și să o privești cu luminițe în ochi.

Te face să te gândești la viață. La ce alegi să iubești. La cum alegi să te uiți la oameni, întâmplări și lucruri.

Articol publicat în Zile și Nopți Iași

Leave a Comment