Acum 4 ani eram internată de două zile. Îmi făcusem norma de 2 injecții pe zi care să îți ajute plămânii să se adapteze mai ușor la lumea din exterior.
Greutatea ta era estimată la puțin sub 1000g. 32 săptămâni și 5 zile. Pronostic oarecum bun.
Era foarte dimineață. Pe la 5, așa. Aveam arsuri pe tot esofagul și nu mai puteam dormi căci nici poziția în pat nu mi-o găseam.
M-am ridicat și am ieșit pe hol acompaniată de un iaurt, un corn și o carte. Citeam Sutton de Moehringer. Pe hol era pustiu. Am fâșâit punga de la corn și te-am rugat a 1000 oară să-mi dai un șut tare-tare din burtică să știu că ești acolo. Te văzusem cu o zi înainte la ecograf, erai OK, dar noaptea nu am reușit să ne sincronizăm să te pot simți bine-bine.
Am luat o gură de iaurt și m-am concentrat un pic mai bine să văd ce faci. Hai pui! Ce faci? Dormi? Dă un semn!… Nimic
Ok… las’ că ne auzim noi acuși la traseu (monitorizare mișcări fetale).
Mi-am luat cartea pe brațe și am început să citesc și să-mi duc gândul în altă parte decât în zona de scenarii apocaliptice.
La 10. Penteleychuk la ecografie! Hmm… L-ați simțit azi-noapte? Nu prea. Aha! Azi dimineață? Nu prea. Mergeți la traseu, vă rog, probabil astăzi veți fi operată. Greutate estimată 1073g.
Era 11 decembrie 2014. În secret planificasem să evadez pe seară din spital și să merg la petrecerea Criliană de Crăciun. Mustăceam așa un pic gândindu-mă cum și pe cine să conving să mă lase să plec. Poate reușesc totuși…
În nici 10 minute mi-au zis să mă grăbesc. ACUM! Intrați în operație! Ce? Cum? Hă? Abia am apucat să-mi sun bărbatul și să trimit un sms. Dar de ce atâta grabă? Ce s-a întâmplat? Nimeni nu-mi zicea nimic! Așa că în toată agitația din jurul meu m-am agățat cu privirea de tăblia patului, de perfuzia care picura, am încercat să fiu atentă la cât de înghețate îmi erau picioarele în timp ce urlam cu tot ce puteam pe dinăuntru: Rezistă! Rezistă! Rezistă! Rezistă! Rezistă!
ASPIRĂ!!! Și țipătul tău puternic. Unul singur, puternic și apoi tăcere. 1050g. Haha! Am greșit cu 23 de grame, a încercat doctorița să destindă atmosfera. Mi-au arătat de la distanță o fățucă învelită ca o băbuță: Aveți un băiețel. Și au plecat!
Apoi mi-au făcut cea mai dureroasă injecție în umăr (poate pentru că nu mai erai tu acolo) și m-au adormit.
La terapie intensivă a venit tati speriat și agitat. Eu sunt bine! Mergi la el! E la etajul 6.
Frig. Mi-era frig tot timpul. Îmi înghețaseră picioarele.
Bebeluși dolofani erau aduși la căpătâiul mămicilor care îi pupau cu drag. Tătici fericiți intrau îmbrăcați în halate verzi sterile, își sărutau partenerele și își țineau puii dolofani în brațe.
Nu cred că am plâns. Nu-mi aduc aminte. Eram atentă la cum se duce efectul anestezicului.
O doctoriță tânără a venit la patul meu cu un clipboard în mână. Copilul e stabil. Este foarte mic și nu poate respira singur. Adică respiră, dar nu are putere să ridice pieptul foarte bine după ce expiră. Are măscuță de oxigen și nu a fost intubat.
Și e un lucru pe care mi l-a spus doamna aceea (îmi pare rău că nu am reținut cum o cheamă) care a rămas cu mine de atunci și care a făcut diferența dintre o mamă prăbușită și una care a găsit resurse să-și ajute pruncul.
Mi-a spus: vorbiți cu el! Chiar dacă nu mai e înăuntru. Să știți că încă sunteți conectați. Vorbiți cu el și transmiteți-i curaj și liniște. De restul ne ocupăm noi.
Și asta am făcut. Din momentul acela am vorbit cu tine non-stop până ai venit acasă 52 de zile mai târziu.
La început când veneam la tine la incubator îți citeam de pe hârtia lipită de el cu ce tratament ai urmat ca să-mi auzi vocea, aia pe care o auzeai și din burtică, nu una buhăită de plâns.
Apoi, ne-am primit și poreclă. Ori de câte ori veneam să te văd asistentele chicoteau și ziceau: „iar s-au întâlnit vorbăreții” sau „aici avem niște vorbăreți”
A doua ta zi de naștere, 31 ianuarie, când ai venit acasă.
Acum, 4 ani mai târziu, mă uit la zâmbetul pe care îl am pe abdomen și îmi dau seama cât suntem de norocoși pentru că ești tu, măi Roșcățel!
În câte milioane de feluri să descriu cât bine ai adus cu tine când ai venit pe lume? În câte milioane de feluri să îți arăt cum ne-ai schimbat? Ne-ai făcut mai curajoși, mai răbdători, mai inventivi, mai vulnerabili.
Cum ești tu? Ești hotărât și isteț și curios și perseverent și neobosit. Și iubitor și topit după povești. Și ai o dicție perfectă de ceva vreme. Și ai o super memorie! Și săptămâna trecută ai ridicat arătătorul către Moș Crăciunul întâlnit pe Ștefan cel Mare: „Să nu uiți de Lego cu poliție, bine?”
În milioane de feluri mă topesc după tine, primul meu născut!
Pentru curioși, am mai scris în 2015 despre INCUBATOR