pentru suflet

Roșcățel: o poveste cu incubator

roscatel

Acum 4 ani eram internată de două zile. Îmi făcusem norma de 2 injecții pe zi care să îți ajute plămânii să se adapteze mai ușor la lumea din exterior.

Greutatea ta era estimată la puțin sub 1000g. 32 săptămâni și 5 zile. Pronostic oarecum bun.

Era foarte dimineață. Pe la 5, așa. Aveam arsuri pe tot esofagul și nu mai puteam dormi căci nici poziția în pat nu mi-o găseam.

M-am ridicat și am ieșit pe hol acompaniată de un iaurt, un corn și o carte. Citeam Sutton de Moehringer. Pe hol era pustiu. Am fâșâit punga de la corn și te-am rugat a 1000 oară să-mi dai un șut tare-tare din burtică să știu că ești acolo. Te văzusem cu o zi înainte la ecograf, erai OK, dar noaptea nu am reușit să ne sincronizăm să te pot simți bine-bine.

Am luat o gură de iaurt și m-am concentrat un pic mai bine să văd ce faci. Hai pui! Ce faci? Dormi? Dă un semn!… Nimic

Ok… las’ că ne auzim noi acuși la traseu (monitorizare mișcări fetale).

Mi-am luat cartea pe brațe și am început să citesc și să-mi duc gândul în altă parte decât în zona de scenarii apocaliptice.

La 10. Penteleychuk la ecografie! Hmm… L-ați simțit azi-noapte? Nu prea. Aha! Azi dimineață? Nu prea. Mergeți la traseu, vă rog, probabil astăzi veți fi operată. Greutate estimată 1073g.

Era 11 decembrie 2014. În secret planificasem să evadez pe seară din spital și să merg la petrecerea Criliană de Crăciun. Mustăceam așa un pic gândindu-mă cum și pe cine să conving să mă lase să plec. Poate reușesc totuși…

În nici 10 minute mi-au zis să mă grăbesc. ACUM! Intrați în operație! Ce? Cum? Hă? Abia am apucat să-mi sun bărbatul și să trimit un sms. Dar de ce atâta grabă? Ce s-a întâmplat? Nimeni nu-mi zicea nimic! Așa că în toată agitația din jurul meu m-am agățat cu privirea de tăblia patului, de perfuzia care picura, am încercat să fiu atentă la cât de înghețate îmi erau picioarele în timp ce urlam cu tot ce puteam pe dinăuntru: Rezistă! Rezistă! Rezistă! Rezistă! Rezistă!

ASPIRĂ!!! Și țipătul tău puternic. Unul singur, puternic și apoi tăcere. 1050g. Haha! Am greșit cu 23 de grame, a încercat doctorița să destindă atmosfera. Mi-au arătat de la distanță o fățucă învelită ca o băbuță: Aveți un băiețel. Și au plecat!

Apoi mi-au făcut cea mai dureroasă injecție în umăr (poate pentru că nu mai erai tu acolo) și m-au adormit.

La terapie intensivă a venit tati speriat și agitat. Eu sunt bine! Mergi la el! E la etajul 6.

Frig. Mi-era frig tot timpul. Îmi înghețaseră picioarele.

Bebeluși dolofani erau aduși la căpătâiul mămicilor care îi pupau cu drag. Tătici fericiți intrau îmbrăcați în halate verzi sterile, își sărutau partenerele și își țineau puii dolofani în brațe.

Nu cred că am plâns. Nu-mi aduc aminte. Eram atentă la cum se duce efectul anestezicului.

O doctoriță tânără a venit la patul meu cu un clipboard în mână. Copilul e stabil. Este foarte mic și nu poate respira singur. Adică respiră, dar nu are putere să ridice pieptul foarte bine după ce expiră. Are măscuță de oxigen și nu a fost intubat.

Și e un lucru pe care mi l-a spus doamna aceea (îmi pare rău că nu am reținut cum o cheamă) care a rămas cu mine de atunci și care a făcut diferența dintre o mamă prăbușită și una care a găsit resurse să-și ajute pruncul.

Mi-a spus: vorbiți cu el! Chiar dacă nu mai e înăuntru. Să știți că încă sunteți conectați. Vorbiți cu el și transmiteți-i curaj și liniște. De restul ne ocupăm noi.

Și asta am făcut. Din momentul acela am vorbit cu tine non-stop până ai venit acasă 52 de zile mai târziu.

La început când veneam la tine la incubator îți citeam de pe hârtia lipită de el cu ce tratament ai urmat ca să-mi auzi vocea, aia pe care o auzeai și din burtică, nu una buhăită de plâns.

Apoi, ne-am primit și poreclă. Ori de câte ori veneam să te văd asistentele chicoteau și ziceau: „iar s-au întâlnit vorbăreții” sau „aici avem niște vorbăreți”

A doua ta zi de naștere, 31 decembrie, când ai venit acasă.

Acum, 4 ani mai târziu, mă uit la zâmbetul pe care îl am pe abdomen și îmi dau seama cât suntem de norocoși pentru că ești tu, măi Roșcățel!

În câte milioane de feluri să descriu cât bine ai adus cu tine când ai venit pe lume? În câte milioane de feluri să îți arăt cum ne-ai schimbat? Ne-ai făcut mai curajoși, mai răbdători, mai inventivi, mai vulnerabili.

Cum ești tu? Ești hotărât și isteț și curios și perseverent și neobosit. Și iubitor și topit după povești. Și ai o dicție perfectă de ceva vreme. Și ai o super memorie! Și săptămâna trecută ai ridicat arătătorul către Moș Crăciunul întâlnit pe Ștefan cel Mare: „Să nu uiți de Lego cu poliție, bine?”

 

În milioane de feluri mă topesc după tine, primul meu născut!

pentru suflet

Cam gata și 2017

Unul doarme și celălalt se plimbă cu bicicleta prin casă trăgând după el o borsetă cu medicamente… alea pentru tuse și muci de care nu mai scăpăm de ceva vreme.

Mweell… e un moment la fel de bun ca oricare să fac raportul lui 2017. (sper că e clar că nu am finalizat cât timp a dormit unul și celălalt s-a plimbat cu bicicleta și că a durat… hhm… ceva mai mult)

Mso… Măi 2017, în primul rând să știi că ai un loc de cinste alături de 2014 și vei fi mereu amintit ca anul în care mi-ai adus cel de-al doilea copil. Și aș putea încheia aici raportul, numai că pe lângă asta s-au mai întâmplat lucruri multe și frumoase și antipatice, m-ai învățat lecții mai drăgălașe și mai dureroase, că, nah! Cică așa e vEața!

Prima dată, mersi, băi 2017 că:

Ai făcut posibil să țin mai mult training ca oricând, deși cu burta la gură (ahaha), uite că m-ai plimbat peste tot și am putut, am reușit, am construit. Recunosc, mi-a fost teamă că n-o să pot, că e prea mult că nu pot singură.

Că m-ai lăsat să citesc, cred că am ajuns aproape de 100 anul acesta, mai slab ca anul trecut, dar, băi, o grămadă de chestii faine. Uite aici lista mea din 2017.

Mi-ai adus înapoi programul AMAZING Trainers și l-ai dublat cu AMAZING Facilitators. Despre aceste programe, mai multe în 2018 😀

Mi-ai ținut copiii sănătoși și i-ai dat putere soțului să mă suporte și să mă susțină încă un an.

Ne-am găsit cumătrii, care la primăvară își vor lua în primire și oficial odoarele 😀

Am mâncat și anul acesta varză murată cu salată de boeuf făcute de maică-mea. De gustibus… 😛

Mi-ai dat putere să răspund la 95% din întrebările cu UNDE? și DE CE?

Mi-ai scos în cale locul perfect unde de prin martie deja se întâmplă minunățiile Crilia.

Lecții despre oameni și relații:

Mi-am dat seama (a câta oară?) că toți oamenii sunt buni. Nu există oameni răi (decât psihopații, bătăușii & co). Nu există decât oameni NEPOTRIVIȚI, oameni cu care nu rezonezi, oameni alături de care poate nu ești cea mai bună variantă a ta.

Unii dintre oamenii nepotriviți care mi-au dat o lecție în 2017 au fost cei care m-au învățat că nu poți construi nimic alături de cineva cu care ești în competiție, orice fel de competiție: eu sunt mai frumoasă, eu sunt mai deșteaptă, eu am casa mai mare, eu am copiii mai deștepți, eu am mașina mai roșie. Noupe! Invidia e mare și, evident, neconstructivă!

Am mai cunoscut o serie de oameni (tot nepotriviți) care m-au ajutat să merg mai departe ori de câte ori mi s-a părut că nu mai pot, că e gata, renunț. I-am numit oamenii „in your face, bitch!”. Hai că îi cunoașteți! Oamenii ăia care printr-o privire, un gest sau pur și simplu prin viu grai îți spun că nu poți, că n-ai cum, că oricum n-ai privit în direcția bună și nu ai respirat după regulile lor nescrise și oricum ești nașpa, deci ești nașpa. Și am câțiva omuleți din ăștia care mă stimulează continuu. Nu, nu mai interacționez cu ei, dar amintirea lor este extrem de folositoare în domeniul „șuturilor în fund”.

Și tot niște nepotriviți mie mi-au arătat că degeaba ești bun și generos în public dacă deep down urăști „cu foc”. It will catch up eventually!

Tot în 2017 am descoperit oameni care, prin asociere sau vorbiți de rău, i-am pus în categoria „no-no people”, adică oameni nu prea drăgălași. Ei bine, de fapt erau niște oameni tare simpatici. Am cel puțin 5 cazuri anul acesta. Țin minte că prin ianuarie urma să participe la un program de training de-al meu o tipă care a fost acuzată de machiavelism și stricare a echipei și nenorocire a soțului care săracu’ (deși el nu a zis niciodată nimic) ar trebui să divorțeze, dar nu divorțează din cauza copilului, că ea e o scorpie care s-a deghizat în îngeraș timp de 5 ani cât au lucrat împreună. Și m-a strâns nițel în spate. Și tipa era OK. Om normal, cu probleme normale. E la mintea cocoșului că trebuie să ai contact direct cu omul până să îți faci o idee, nu? (excepție e Dragnea & co mda)

Există extrem de puțini oameni care pe bune, give a fuck despre the big smelly shit (sau copacul de trandafiri frumos mirositor) pe care îl ai în sufragerie. Și e normal să fie așa. Cam tristuț, dar normal. De aia nu povestesc oricui despre dureri și obsesii, despre tristețe și deznădejde, de aia nu postez public poze cu copiii mei. Pentru că sunt puțini cei cărora le va păsa mai mult de câteva secunde, ore, uneori zile. Fiecare are sufrageria plină. Și e normal să fie așa, deși uneori ai vrea să strigi: „Dar eu? Eu? Uite prin ce trec eu! Uite ce chestie mega faină mi s-a întâmplat MIE!”

Și există oamenii pe care nu i-ai văzut de aproape un an și vin din țări străine și îți aduc cercei, oamenii care te știu de ceva vreme și sub pretextul că vor ajutor de la tine, te ajută ei pe tine, te încurajează și te îmbrățișează și îți dau putere. Oamenii pe care îi descoperi din pur accident și te uimesc cu îndârjirea și frumusețea lor, îți aduc aminte că dacă vrei, poți.

Și oamenii care s-au săturat de inadvertența și câcâiala (ups) ta și tot sunt acolo, alături de tine. Și oamenii care spun simplu: mulțumesc, Crina! Și oamenii care spun că datorită ție au avut curaj. Și oamenii care te invită la cafea și apoi aruncă cu propuneri bombă de implementat în 2018. Și oamenii care fac niște cadouri uluitoare. Și oamenii care te invită la cafea la ei la birou și nu mai pleci vreo 3 ore pentru că e fain. Și oamenii „sunt pe listă la trainingul următor, da?”. Și oamenii care te sună și întreabă simplu „Ce mai faci?” Și oamenii pe care ai vrea să-i vezi mai des și îți aruncă un „îmi ești tare dragă!”. Și oamenii care spun „hai la film!” și tu zici da și apoi uiți și ei sunt tot acolo, lângă tine. Și oamenii cu care te vedeai des-des și apoi ai născut și ei au înțeles de ce des-des s-a transformat în uneori și tot te iubesc.

Și oamenii care îți trimit cărți. Și oamenii care te învață să joci Activity. Și oamenii care nu te cunosc, dar își lasă echipa pe mâinile tale și apoi te sâcâie cu „mai vreau, mai vreau”. Și oamenii care vin ca răspuns la solicitările tale către Univers să mai faci și tu un pic de voluntariat. Și oamenii pe care nu i-ai întâlnit niciodată, dar care sunt capabili de îmbrățișări virtuale vindecător de puternice.

Și  mi-am dat seama în Ajunul Crăciunului, când m-am apucat să scriu și eu ca omul ceva felicitări pe ici pe colo unor oameni dragi, că nu reușesc să mai termin odată, că îmi ia mult timp. Și oricât aș fi scris eu, tot mai primeam un mesaj de la cineva la care încă nu am ajuns în listă. Și mi-am dat seama că, măi 2017, mi-ai adus o mulțime de oameni potriviți alături, iar multe dintre aceste relații au apucat-o pe niște căi simpatice. Că am încetat să mai cer extrem de mult de la cei din jurul meu și m-am concentrat pe bucățelele frumoase de interacțiune.

Învățate de la copiii mei și de la soț:

Cere și într-un final ți se va da! Depinde cum, când și cât ceri: „vreau și eu (vin) – bine, o guriță – vreau trei – ei, hai două”

Mai puțină tehnologie. „Închide telefonul, mami! Pune sus!”

E OK să te răzgândești. „După ce termin de citit povestea de culci, da? Doar o singură dată, da? Promiți? – Promit! – Gata, am terminat! Noapte bună! – Mai vreau o dată! – Ai spus că te culci! – Mai vreau o singură dată etc.etc.etc.”

Viața e mai roz după ce faci loc. Fața celui mic după ce umple scutecul.

Dacă iubești cu adevărat pe cineva, supărarea trece repede. „M-am supărat, mami! (încruntare, botul pus, mâinile încrucișate la piept, întors cu spatele). După 20 secunde: – Scuze, mami! Te ubec!”

Dacă spui lucruri neinteligibile și tot primești un zâmbet, e de foarte bine. Eu gu-gu-gu-ga-ga-ga și cel mic cu gingiile la vedere într-un imens zâmbet știrb.

E bine să aștepți un pic înainte să iei de bun tot ce vezi/auzi. „Mami, e o fantomă! Bu-bu-bu (apoi își dă jos păturica din cap) – Nu e o fantomă! Sunt eu, băiețelul tău!”

Să ceri ajutor poate fi extrem de simplu. „Mami, ajută-mă să mănânc! Fac pipi, ajută-mă! Hai să facem un garaj, ajută-mă! Vreau să repar mașina, ajută-mă! Vreau să  mă îmbrac, ajută-mă!”

Dacă stă în fața ta și nu îl vezi, înseamnă că nu e important. Bărbată-miu în căutarea… a orice nu e important. 😀

Și, rogu-te 2017, spune-i lui 2018 când predai ștafeta (știi tu cum!):

  • Să își ia cele 6-7 kile în plus pe care le tot văd pe cântar. Da’ repejor, da?
  • Să facă cumva și să mă lase să alerg un cross sau ceva (n-aș putea zice maraton) dar puțini kilometri – până în 10 că încă e devreme. Poate în 2019 mai mult.
  • Să mă lase să plec la formarea aia fantastică la care tot trag cu ochiul de prin februarie.
  • Să mă lase să scriu povestea aia inventată pe care i-o tot spun lui Roșcățel
  • Să îmi aducă alături și mai mulți oameni potriviți.

Hai 2018! Să fii bun și blând!

pentru suflet

Când faci loc, lucruri bune ți se pot întâmpla!

Am ideea asta în cap de câteva luni. N-am știut cum s-o pun în litere până acum.

Chiar joi, pe 30 martie, la Serile Crilia, cineva a pus întrebarea: „Când știi că trebuie să renunți la un job?”  Partea enervantă e că nimeni nu-ți poate spune: acum sau după ce ai încercat de 3 ori etc. Singurul care ia decizia ești tu. Pe umerii tăi e toată responsabilitatea deciziei. TU va trebui să trăiești cu decizia. TU alegi dacă faci loc pentru ceva mai bun sau pur și simplu rămâi cu „mai puțin”.

Văd oameni (mă văd pe mine) cum țin cu dinții de unii oameni, de unele locuri, de unele job-uri. Și parcă le văd cuta de pe frunte, îndârjiți să nu dea drumul, chiar dacă oamenii nu sunt cei potriviți (fac rău, te țin pe loc, te trag în jos), locurile nu sunt cele în care să îți arăți sclipirea, iar job-urile sunt furnizori constanți de stres și frustrări.

Și mă întorc la mine că am trecut și trec și eu prin astea, prin încăpățânarea de a nu renunța, de a mai face o încercare, de a mai aștepta puțin, poate omul se trezește, locul prinde niște floricele sau job-ul va aduce noi oportunități.

Dar știți ce, după ce ai încercat destul, e timpul să faci loc. Să faci loc pentru alți oameni, alte locuri, alte job-uri, alte lucruri care să între în viața ta. De ușor, nu-i ușor, pentru că doare. Mai ales dacă ai investit timp și suflet în bucățica la care ai decis să renunți. Dar doare și perioada de avarii pe care inevitabil o străbatem înainte de a lua decizia de a face loc. Doare când un om dezamăgește, doare când un loc nu-ți mai aduce bucurie, doare când te simți copleșit la job.

Și, mvai, dar ce frumoasă poate deveni viața dacă faci loc!

Mă uit înapoi la renunțările mele întâmplate de-a lungul timpului și mi-e drag să spun că, chiar dacă în momentul „despărțirii” lucrurile au fost dureroase, am stat închisă în casă, m-am tot gândit ce aș fi putut face altfel sau în plus pentru a nu ajunge la „despărțire”, de fiecare dată au urmat lucruri bune.

Doamne, ce oameni bunuți am cunoscut după ce am dat drumul unor oameni, tot bunuți, dar care nu mai erau potriviți pentru mine; Doamne ce locuri pline și vii am găsit după ce am dat drumul, cu lacrimi în ochi, la locuri unde am evoluat, am simțit, am legat amintiri; și Doamne, nu mai e nevoie să spun, ce job fain am eu acum la Crilia după ce am renunțat la altele 😀

Ce vreau să spun, de fapt, e: fă loc! Când ceva nu e ok, fă loc! Sunt absolut sigură că locul va fi umplut de lucruri bunuțe!

pentru suflet

Oamenii se schimbă

unii în bine alții în rău

am redescoperit oameni pe care i-am etichetat ca fiind „răi” pentru mine. Câteva experiențe de acum câțiva ani nu definesc un om.

și am descoperit cu tistețe că oameni pe care i-am considerat „buni” pentru mine și-au pus bocancii în picioare. Câțiva ani de experiențe bune se pare că nu definesc un om.

 

pentru suflet

Știați că?…

Acum ceva vreme am avut o vizită a unui băiat cu o carte. O carte mare și de grea al cărei titlu te înfiora puțin: „5000 de lucruri uimitoare (despre orice)”

Măi să fie, zic… 5000? Chiar atâtea or fi?… Și apoi m-am aventurat în lumea adulților cu care acest copil era însoțit.

Și ieri mi-am dat seama că e foarte probabil ca acest copil șmecher de 9 ani să știe mai multe decât mine, eu ditamai omul peste 30. Și l-am rugat să-mi spună 10 lucruri din categoria Știați că?… așa… din ce își mai aduce el aminte.

Citiți cu atenție, vă rog:

  1. Sângele parcurge 96.000 km/zi (vitezoman sângele ăsta)
  2. Apa rece este mai grea decât apa caldă (aha!)
  3. Piesele Lego se fac la fel ca în 1956. Deci, dacă ai avea un set incomplet de atunci, ai putea să-l completezi cu un set de azi. (good to know)
  4. Există un hotel care seamănă cu un vulcan, doar că din vârful lui curge apă în loc de lavă. (trebuie să aflu detalii despre hotelul ăsta că nu-l găsesc pe google)
  5. Cel mai mare păianjen din lume e cât o minge de baschet (luați d-aci… să vă fie ziua frumoasă, că l-am googălit!)
  6. În timpul somnului creștem cu 0.8 cm iar când ne trezim revenim la forma inițială (mvai ce n-aș da măcar vreo 10 zile să fentez sitemul)
  7. Libelula are 32 000 cristaline, pe un singur ochi (poftim educație!)
  8. Arachibutirofobia (am scris pe litere… n-am auzit în viața mea de cuvântul ăsta) este teama că untul de arahide îți va rămâne lipit de cerul gurii (asta da, teamă!)
  9. O maimuță a fost arestată pentru că a furat un televizor (mă întreb dacă poate candida la primărie… scuze… n-am putut să  mă abțin)
  10. În Egipt, doctorul făcea un medicament din miere, creier de om și fecale de animale pentru a trata iritațiile ochiului. (n-am ce să comentez aici… bleahhh)

Acum, recunoașteți sincer, câte din cele de mai sus le-ați auzit pentru prima dată?

Cred că o să-mi fac un obicei de a avea discuții cu acest băiat de 9 ani pentru a-mi face articolele mai interesante pe blog. Pentru cine nu și-a dat încă seama, băiatul e Bogdan Șubredu. El e cel care mă dă gata cu pofta lui de cunoaștere, curiozitatea și răspunsurile lui sarcastice (oh boy! ce ți le zice dacă nu ești atent!)

Așa că pastila de cunoaștere de azi este à la Bogdan Șubredu!

Cu plăcere!

pentru suflet

Și? Ce-ai mai făcut?

Mi-a fost dor de tine, băi blog! M-am gândit la tine des, punând fraze cap la cap despre lucruri pe care vreau sau pe care nu vreau să le scriu, fraze mai acide, mai nervoase, mai drăgălașe, unele lirice, altele de-a dreptul boante.

Dar m-am lăsat trasă de altele – de niște creți roșcați care aleargă lipa-lipa, de scos nasul la soare, de citit, de muncit, de făcut planuri – și uite că abia acum m-am adunat să îți scriu.

Dar am făcut multe drăguțe de când nu ne-am văzut, bine și câteva nu așa drăguțe.

Am gustat zăpada de pe vârf de munte la final de martie, am mâncat înghețată, am privit în liniște chicotelile părinților mei încercând să-și iubească nepotul cum pot ei mai bine, l-am văzut pe Roșcățel cum a învățat de la bunicu’ să ciocnească ouăle roșii (și acum ascundem ouăle crude de el 😛 ), am alergat porumbeii în Parcul Copou, am descoperit caruselul cu căluți care dă amețeli – și nu celui care stă pe cal :), am mirosit macii albi minusculi din grădină, am cumpărat cărți, am citit.

Am filmat prima pungă de făină albă trântită meticulos pe jos spre bucuria degetelor unui anume musiu, am inițiat ca pânză de pictură un perete din casă, am făcut baloane de săpun, am vizitat (des) raionul de jucării de la Carrefour Felicia, am mâncat covrigi cu semințe, am cosit (bine, nu chiar eu :P) iarba din grădină și apoi (asta da, eu) m-am trântit ștrengărește în ea să-i simt mirosul.

Am mai uitat să dau cu întrebarea de „ce mai faci?” celor dragi, să plec din punctul A în punctul B pe jos, fără mașină, am mai așteptat ca alții să-mi citească gândurile și să vină ei spre mine (nope, nu s-a întâmplat :P), am invidiat oameni și m-am căznit să transform invidia în admirație, m-am bosumflat când nu era cazul și nu am spus „te iubesc” atât cât aș fi vrut.

Dar am cunoscut oameni noi, am planificat o bucățică de vară, am făcut un raft nou pentru cărți, am râs mult, m-am plimbat de mână cu jumătatea mea și cu fiul meu agățat de tatăl lui, am primit trandafiri, l-am dus pe musiu la zoo, am mâncat bomboane de mentă, am văzut un bebe mic și am îmbrățișat-o pe mămică, am văzut curcubeul și am mai comandat niște cărți :)

Iar de ziua copilului… Mulți ani! Să-ți fie bine!

pentru suflet

Bula mea roz…

Încă mai întâlnesc oameni care mă întreabă dacă Crilia e ONG. Obișnuiam să îmi fac procese de conștiință că nu am construit un brand clar, concis, care să transmită ce vreau eu.

Dar mi-am dat seama că nu mă deranjează așa tare. Nu mă deranjează pentru că ideea de ONG e una faină, prin simplul fapt că într-unul e plin de non-formal… și atunci e bine…

Că nu am deschis firma asta ca să mă îmbogățesc, ci pentru a face ceea ce îmi place fără constrângeri… și am știut că nu o să ajung vreodată în Top 100 cei mai bogați oameni de pe planetă, dar voi avea un loc unde lucrurile să se întâmple ușor și frumos, fără hârtii, hârtiuțe, aprobări, ședințe inutile și tot restul… că dacă simt că vreau să fac ceva, fac, iar dacă nu, nu.

Și pentru că sunt trainer mai mult și antreprenor mai puțin, uneori e greu să stau să analizez contul de profit și pierderi și să-mi fac un obiectiv din a avea o cifră de afaceri și nu-mi iese de fiecare dată… Iar când mă gândesc la bani, mi se blochează toată inspirația, toată puterea de a construi strategii.

Dar când mă gândesc la oameni, ei bine, după ce am cunoscut sute de participanți… îmi aduc aminte ce de energie îmi dau.

Da, dacă mă gândesc la oameni, lucrurile se întâmplă. Blocajele se deblochează și râurile de inspirație încep să curgă. Ori de câte ori m-am înconjurat de oameni, lucrurile au mers frumos și lin. Când am ales să lucrez singură, ideile s-au lăsat greu aduse la suprafață, m-am poticnit des, am găsit nod în papură și am amânat.

Și nu, nu vreau să aduc Crilia la stadiul de multinațională cu sute de angajați… asta ar însemna (am văzut-o cu ochii mei) proceduri de aprobare a ideilor mult prea complicate decât e necesar, hârtii, hârțoage, hârțulii, standarde de îndeplinit ca la carte, pontaje pe cartelă și prea puțin loc pentru greșeli, încercări și erori, spontaneitate… Și ar fi prea multe grade de separare între oameni…da, cred că ăsta ar fi argumentul suprem… să nu-mi cunosc fiecare omuleț în parte…

Să fie doar un loc unde lucrurile să se întâmple ușor și frumos… să fie bula mea roz… atât…

diverse, pentru suflet

locked-fingers

Să nu mai muncim pentru bani…

Să muncim pentru îmbrățișări, pentru zâmbete întoarse, pentru dimineți leneșe, pentru timp pentrecut cu ăștia micii, cu cei pe care îi iubim.

Să nu mai muncim pentru plata chiriei, pentru abonamentul la telefon, pentru mașină.

Să muncim pentru zile de tolăneală la soare, pentru după-amiezi cu prietenii, pentru glumele nesărate din familie, pentru  o poveste bună.

Să nu mai muncim pentru gadgeturi, pentru plata ratelor, pentru genți și pantofi de firmă.

Să muncim pentru ciripitul păsărilor, pentru freamătul copacilor, pentru gustul fulgilor de nea care cad.

Să muncim pentru țineri de mână, pentru săruturi apăsate pe frunte, pentru priviri de „ești bine?”, pentru „te iubesc”, pentru „hai mami, să ne jucăm”, pentru plimbări fără scop, pentru privit stelele, pentru povești cu zâne, pentru călcat în băltoace pentru că e amuzant, pentru jucat de-a v-ați ascunselea în casă, pentru a sufla o păpădie.

Cred că am munci cu mai mult spor și mai mult și mai bine… și mai frumos.

Poate un geniu va găsi cândva o soluție pentru o lume în care banii să nu mai fie. Eu încă mai caut.

sursa foto: photobucket.com

carti, pentru suflet

Multe cărți frumoase am citit anul ăsta… și câteva nu prea frumoase… Vă las cu cele 15 cele mai aproape de sufletul meu.

  1. Printre tonuri cenușii (Ruta Sepetys) E o carte pe care am citit-o prin februarie dintr-o suflare… adică am luat-o în mână pe seară… și pe la 3 dimineață o terminam de citit cu lacrimi în ochi și cu gândul că sunt o norocoasă, suntem niște norocoși că trăim acum. E o carte despre supraviețuire și despre iubire. Mi-e dragă tare!
  2. Castelul de sticlă (Jeannette Walls). Offf și cartea asta mi-a mers la suflet tocmai pentru că fac parte din generația copiilor crescuți în „tranziție”, cu mai mulți frați decât media… și well… e o carte despre luptă, despre perseverență, curaj și determinare.
  3. Fata cu portocale (Jostein Gaarder). Cartea asta scoate din tine sentimente… de iubire, de putere, de tristețe și de bucurie. Îți aduce aminte de începuturi și te face să te uiți cu mai mare drag la ce urmează.
  4. Altfel… și totuși Alice (Lisa Genova). Cu un doctorat în Neuroștiințe luat la Harvard, autoarea scrie despre Alzheimer, despre cum te pierzi treptat… E o poveste dureroasă scrisă din perspectiva unei femei cu această boală. It makes you think…
  5. Culoarea sentimentelor (Kathryn Stockett). Să lupți pentru ceea ce crezi (Skeeter), să faci lucrurile cu pasiune (Aibileen), să faci față nedreptăților, și până la urmă, tu cititor, să îți dai seama că poți să faci bine, poți renunța la prejudecăți…
  6. Trenul orfanilor (Christina Baker Kline) O altă carte scrisă bine de tot despre luptă, supraviețuire, obstacole, bunătate… care te face să cazi un pic pe gânduri…
  7. Clipa (Douglas Kennedy) O poveste pasionantă de dragoste consumatoare, de clipe intense, de greșeli, de renunțare și de „pentru totdeauna”.
  8. Cele treisprezece motive (Jay Asher). Cartea asta ar trebui citită de toți adolescenții și de toți părinții de adolescenți. O fată se sinucide și lasă 13 motive pentru care a făcut alegerea… și de câte ori cineva r fi putut-o opri, salva, dar nu a fost văzută.
  9. Camera (Emma Donoghue). Oh boy… this is… o carte scrisă incredibil de bine… despre puterea mamei de a asigura suoraviețuirea copilului său, de a crea o lume „normală” într-o cameră.
  10. Șoapta inimii (Philipp Sendker) Cartea aceasta m-a trecut printr-o grămadă de sentimente: iubire, prietenie, tristețe, fidelitate, regăsire. Cât de puternică este dragostea! Vrei să o citești repede și, în același timp nu vrei să se termine… am devorat fiecare întâmplare, fiecare nouă turnură…
  11. Păzitoarea tainei (Kate Morton) O poveste fascinantă al cărei tâlc îl afli abia la final, o carte care te ține cu sufletul la gură și care îți dă o sumedenie de idei despre posibile scenarii. E și cu dragoste și cu supraviețuire. Loved it!
  12. Eleanor & Park (Rainbow Rowell) Young literature? Păi e savuroasă cartea asta pentru mine ca adult… oleacă mai trecut de… well, adolescență. Te bucuri și plângi citind cartea asta, aștepți cuminte să vezi cum se mai întâmplă lucrurile și bagi și un sentiment de „uite! așa ar trebui să fie dragostea!”
  13. Mic dejun la Tiffany (Truman Capote) Ei, dar a fost un mic deliciu, o încântare și, în același timp, o surpriză că nu se termină ca filmul. Am devorat-o repede repede.
  14. Sub aceeași stea (John Green) Cred că multă lume a văzut filmul… dar cartea!… așa cum zic tot timpul, cartea e mai bună ca filmul, deși filmul e ok. Și e cu atât mai tulburătoare cu cât este inspirată dintr-un caz real. E tristă, da. Dar te face să simți.
  15. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) Frumos! Frumos scris din perspectiva unei fetițe de 6-8 ani despre viața din Alabama în 1935. Despre inegalitatea oamenilor, prejudecăți, despre dificultatea de a fi altfel decât acceptă societatea. Despre cum poți, tu, un singur om, să continui să fii moral, deși toți cei din jurul tău sunt de altă părere.

Ce să pun pe listă pentru 2016? Ia să vă văd!

pentru suflet

IMG_5784

Incubator este cuvântul pe care mi-l spun atunci când simt că nu mai pot, că sunt obosită, că e greu, că vreau să dorm…

Incubator pentru că fiul meu a stat într-unul timp de 2 luni.

Când am hotărât că e vremea să, în sfârșit, avem și noi un copil după 5 ani de căsnicie, eram entuziasmată, mă imaginam cu un burtoi mare și fericită, mergând mândră pe străzi cu un zâmbet tâmp și burta înainte strigând lumii „Voi fi mamă!”

Număram săptămânile și număram centimetrii și nu mai aveam răbdare să se vadă. Și singurele mele probleme erau câte kilograme oare o să iau din aventura asta, dacă o să fac sau nu vergeturi și pfff… să nasc natural sau cezariană?…

Și așa a fost până în săptămâna 19 când ni s-a spus, cu păreri de rău, că e mic. Copilul nostru rămăsese în urmă 1 săptămână. La 23 de săptămâni am fost diagnosticați cu Restricție de creștere intrauterină (RCIU). Asta însemna că fătul nu primea destul oxigen și nutrienți pentru a crește și, fiind foarte devreme (de obicei se instalează pe la săptămânile 35-37 de sarcină) ni s-au transmis de către specialiștii de la Arcadia păreri de rău. Singurul tratament a fost aspirina, în rest nu se putea face nimic decât să se supravegheze sarcina.

Cum adică „îmi pare rău”? Stați puțin, dar este acolo, îi bate inima… nu putem face nimic? Și uite așa am ajuns la al 4-lea doctor și în săptămâna 24, deși avea doar 760g, ni s-a spus că el crește, încet, dar crește.

Un pic de liniște, zile petrecute numărând mișcările din burtică, dimineți, zile și nopți incantând aceeași mantră „crești, mami, crești”, scrisori trimise în Univers în care povesteam planurile pentru tine, pui, în care te rugam să ne alegi pe noi, că noi te vom iubi așa cum nu a iubit nimeni în lumea asta, povești citite de tati tău la burtică cu Făt-Frumos și zmeii, cu Păcală, Cu Făt-Frumos, fiul iepei care creștea într-un an cât alții în 7… Să ne auzi și să ne alegi pe noi, să nu pleci…

Și pe 8 decembrie ne-a lovit. Cântăreai 973 de grame când alți copii, la 32 de săptămâni au câte 1800-2000g. „INTERNAREA!” asta a fost decizia. În 2 – 6 zile facem cezariană. Ce, cum? Stați puțin… N-a fost de stat… ne-am internat.

Te-au urmărit… doctorii contrariați că erai un copil activ și dopplerele ieșeau bine și eu deja mă pregăteam să merg acasă… și joi dimineață, pe 11 decembrie nu ai mai vrut să fii activ… și nu mai mișcai atât de mult și au zis „Cezariană ACUM!”

M-au pregătit și aveam altă mantră „rezistă, așteaptă, nu pleca! rezistă, așteaptă, nu pleca!”. Și sute de oameni, literal, sute trimiteau gânduri bune ca tu să fii bine, să stai cu noi.

Apoi mi te-au luat. Te-am auzit plângând scurt, o dată și am mulțumit cerului că respiri. Și te-au așezat într-un incubator.

Când te-am văzut prima dată erai plin de tuburi și atât de mic… Te-ai născut de 1050g, slab, numai piele și os. Abia am reușit să-ți disting trăsăturile bărbiei și ți-am numărat degețelele unul câte unul să văd dacă sunt toate… și ți-am spus „Mami e aici! O să fie bine!”

Și apoi zile în care veneam să te privesc prin geamul incubatorului, să-ți citesc „meniul” cu ce ai mai „mâncat” azi prin perfuzie ca să nu mă ghemuiesc pe jos și să plâng în hohote, cu spasme. Aveai nevoie de mine să fiu puternică să simți că sunt lângă tine, că o să fie bine…

Și după 6 zile am intrat la terapie intensivă și am văzut prin geam 3 asistente adunate în jurul incubatorului tău, care era descoperit și tu erai acoperit cu o pelincă… îți vedeam doar o mânuță inertă atârnând în lateral.

Am crezut că te-ai dus… Am început să urlu în mintea mea „SUNT AICI! Luptă, pui! Nu pleca!” ca să mă auzi, să te întorci, să stai cu noi…

Îți puneau un cateter central și a fost ziua în care ai început să mânânci lapte… și după alte 5 zile ți-au scos măscuța de oxigen ținută cu o căciuliță albă pe care o purtai și nu te-am recunoscut așa roșcat cum erai :) Și de Crăciun m-am spălat pe mâini ca un chirurg și am putut să te ating pentru prima dată și pe 10 ianuarie mi te-au dat în brațe pentru prima dată când cântăreai doar 1510g și alergam să prind schimbarea fișei să văd cât ai mai crescut și adunam gramele și îți spuneam povești și venea tati să-ți aducă aminte de fiul iepei… Și ai început să dai un rost zilelor în așteptarea orei în care puteam să îți dau eu să mănânci din biberon… și mă luptam cu tine să te mai pot ține 5 minute în brațe când tu voiai deja să dormi, acolo, la tine în incubator…

Și ni te-au dat acasă după două luni, când ai făcut 2300g… și eram, în sfârșit părinți… nu mai trebuia să pândesc să îți pot schimba scutecul, să cer voie să te iau în brațe, să aștept ora de masă să te pot vedea…

Și am trecut săptămână de săptămână, lună de lună, încă un control la ochi, la inimă, neuro, orl, analize a hemoglobinei și mai trecem.. că uite, azi ai 4 luni și ești bine. Ești puternic și la 5,5 kg mă doare mâna când te țin în brațe.

Că noi am fost niște norocoși, că nu ai avut probleme majore, că ai reacționat bine de fiecare dată, că ți s-a vindecat de la sine retinopatia, otita, ți s-au mai închis ceva valve pe la inimă, hemoglobina a crescut fără să fie nevoie de transfuzie…

Și știu că alți copii nu sunt la fel de norocoși, că poate pur și simplu nu s-au născut într-un oraș unde există echipamente și există specialiști capabili să țină în viață un copil atât de mic. Că nu toate spitalele au oamenii și echipamentele de la Maternitatea Cuza Vodă din Iași.

Și zic… hai să-i facem noi norocoși. Hai să donăm pentru ei, bani pentru incubatoare.

Trimite un SMS la 8844 cu textul SALVEZ și donează lunar 2 euro.

Aici detalii despre campania celor de la Salvați copiii.

Atât!