Unul doarme și celălalt se plimbă cu bicicleta prin casă trăgând după el o borsetă cu medicamente… alea pentru tuse și muci de care nu mai scăpăm de ceva vreme.

Mweell… e un moment la fel de bun ca oricare să fac raportul lui 2017. (sper că e clar că nu am finalizat cât timp a dormit unul și celălalt s-a plimbat cu bicicleta și că a durat… hhm… ceva mai mult)

Mso… Măi 2017, în primul rând să știi că ai un loc de cinste alături de 2014 și vei fi mereu amintit ca anul în care mi-ai adus cel de-al doilea copil. Și aș putea încheia aici raportul, numai că pe lângă asta s-au mai întâmplat lucruri multe și frumoase și antipatice, m-ai învățat lecții mai drăgălașe și mai dureroase, că, nah! Cică așa e vEața!

Prima dată, mersi, băi 2017 că:

Ai făcut posibil să țin mai mult training ca oricând, deși cu burta la gură (ahaha), uite că m-ai plimbat peste tot și am putut, am reușit, am construit. Recunosc, mi-a fost teamă că n-o să pot, că e prea mult că nu pot singură.

Că m-ai lăsat să citesc, cred că am ajuns aproape de 100 anul acesta, mai slab ca anul trecut, dar, băi, o grămadă de chestii faine. Uite aici lista mea din 2017.

Mi-ai adus înapoi programul AMAZING Trainers și l-ai dublat cu AMAZING Facilitators. Despre aceste programe, mai multe în 2018 😀

Mi-ai ținut copiii sănătoși și i-ai dat putere soțului să mă suporte și să mă susțină încă un an.

Ne-am găsit cumătrii, care la primăvară își vor lua în primire și oficial odoarele 😀

Am mâncat și anul acesta varză murată cu salată de boeuf făcute de maică-mea. De gustibus… 😛

Mi-ai dat putere să răspund la 95% din întrebările cu UNDE? și DE CE?

Mi-ai scos în cale locul perfect unde de prin martie deja se întâmplă minunățiile Crilia.

Lecții despre oameni și relații:

Mi-am dat seama (a câta oară?) că toți oamenii sunt buni. Nu există oameni răi (decât psihopații, bătăușii & co). Nu există decât oameni NEPOTRIVIȚI, oameni cu care nu rezonezi, oameni alături de care poate nu ești cea mai bună variantă a ta.

Unii dintre oamenii nepotriviți care mi-au dat o lecție în 2017 au fost cei care m-au învățat că nu poți construi nimic alături de cineva cu care ești în competiție, orice fel de competiție: eu sunt mai frumoasă, eu sunt mai deșteaptă, eu am casa mai mare, eu am copiii mai deștepți, eu am mașina mai roșie. Noupe! Invidia e mare și, evident, neconstructivă!

Am mai cunoscut o serie de oameni (tot nepotriviți) care m-au ajutat să merg mai departe ori de câte ori mi s-a părut că nu mai pot, că e gata, renunț. I-am numit oamenii „in your face, bitch!”. Hai că îi cunoașteți! Oamenii ăia care printr-o privire, un gest sau pur și simplu prin viu grai îți spun că nu poți, că n-ai cum, că oricum n-ai privit în direcția bună și nu ai respirat după regulile lor nescrise și oricum ești nașpa, deci ești nașpa. Și am câțiva omuleți din ăștia care mă stimulează continuu. Nu, nu mai interacționez cu ei, dar amintirea lor este extrem de folositoare în domeniul „șuturilor în fund”.

Și tot niște nepotriviți mie mi-au arătat că degeaba ești bun și generos în public dacă deep down urăști „cu foc”. It will catch up eventually!

Tot în 2017 am descoperit oameni care, prin asociere sau vorbiți de rău, i-am pus în categoria „no-no people”, adică oameni nu prea drăgălași. Ei bine, de fapt erau niște oameni tare simpatici. Am cel puțin 5 cazuri anul acesta. Țin minte că prin ianuarie urma să participe la un program de training de-al meu o tipă care a fost acuzată de machiavelism și stricare a echipei și nenorocire a soțului care săracu’ (deși el nu a zis niciodată nimic) ar trebui să divorțeze, dar nu divorțează din cauza copilului, că ea e o scorpie care s-a deghizat în îngeraș timp de 5 ani cât au lucrat împreună. Și m-a strâns nițel în spate. Și tipa era OK. Om normal, cu probleme normale. E la mintea cocoșului că trebuie să ai contact direct cu omul până să îți faci o idee, nu? (excepție e Dragnea & co mda)

Există extrem de puțini oameni care pe bune, give a fuck despre the big smelly shit (sau copacul de trandafiri frumos mirositor) pe care îl ai în sufragerie. Și e normal să fie așa. Cam tristuț, dar normal. De aia nu povestesc oricui despre dureri și obsesii, despre tristețe și deznădejde, de aia nu postez public poze cu copiii mei. Pentru că sunt puțini cei cărora le va păsa mai mult de câteva secunde, ore, uneori zile. Fiecare are sufrageria plină. Și e normal să fie așa, deși uneori ai vrea să strigi: „Dar eu? Eu? Uite prin ce trec eu! Uite ce chestie mega faină mi s-a întâmplat MIE!”

Și există oamenii pe care nu i-ai văzut de aproape un an și vin din țări străine și îți aduc cercei, oamenii care te știu de ceva vreme și sub pretextul că vor ajutor de la tine, te ajută ei pe tine, te încurajează și te îmbrățișează și îți dau putere. Oamenii pe care îi descoperi din pur accident și te uimesc cu îndârjirea și frumusețea lor, îți aduc aminte că dacă vrei, poți.

Și oamenii care s-au săturat de inadvertența și câcâiala (ups) ta și tot sunt acolo, alături de tine. Și oamenii care spun simplu: mulțumesc, Crina! Și oamenii care spun că datorită ție au avut curaj. Și oamenii care te invită la cafea și apoi aruncă cu propuneri bombă de implementat în 2018. Și oamenii care fac niște cadouri uluitoare. Și oamenii care te invită la cafea la ei la birou și nu mai pleci vreo 3 ore pentru că e fain. Și oamenii „sunt pe listă la trainingul următor, da?”. Și oamenii care te sună și întreabă simplu „Ce mai faci?” Și oamenii pe care ai vrea să-i vezi mai des și îți aruncă un „îmi ești tare dragă!”. Și oamenii care spun „hai la film!” și tu zici da și apoi uiți și ei sunt tot acolo, lângă tine. Și oamenii cu care te vedeai des-des și apoi ai născut și ei au înțeles de ce des-des s-a transformat în uneori și tot te iubesc.

Și oamenii care îți trimit cărți. Și oamenii care te învață să joci Activity. Și oamenii care nu te cunosc, dar își lasă echipa pe mâinile tale și apoi te sâcâie cu „mai vreau, mai vreau”. Și oamenii care vin ca răspuns la solicitările tale către Univers să mai faci și tu un pic de voluntariat. Și oamenii pe care nu i-ai întâlnit niciodată, dar care sunt capabili de îmbrățișări virtuale vindecător de puternice.

Și  mi-am dat seama în Ajunul Crăciunului, când m-am apucat să scriu și eu ca omul ceva felicitări pe ici pe colo unor oameni dragi, că nu reușesc să mai termin odată, că îmi ia mult timp. Și oricât aș fi scris eu, tot mai primeam un mesaj de la cineva la care încă nu am ajuns în listă. Și mi-am dat seama că, măi 2017, mi-ai adus o mulțime de oameni potriviți alături, iar multe dintre aceste relații au apucat-o pe niște căi simpatice. Că am încetat să mai cer extrem de mult de la cei din jurul meu și m-am concentrat pe bucățelele frumoase de interacțiune.

Învățate de la copiii mei și de la soț:

Cere și într-un final ți se va da! Depinde cum, când și cât ceri: „vreau și eu (vin) – bine, o guriță – vreau trei – ei, hai două”

Mai puțină tehnologie. „Închide telefonul, mami! Pune sus!”

E OK să te răzgândești. „După ce termin de citit povestea de culci, da? Doar o singură dată, da? Promiți? – Promit! – Gata, am terminat! Noapte bună! – Mai vreau o dată! – Ai spus că te culci! – Mai vreau o singură dată etc.etc.etc.”

Viața e mai roz după ce faci loc. Fața celui mic după ce umple scutecul.

Dacă iubești cu adevărat pe cineva, supărarea trece repede. „M-am supărat, mami! (încruntare, botul pus, mâinile încrucișate la piept, întors cu spatele). După 20 secunde: – Scuze, mami! Te ubec!”

Dacă spui lucruri neinteligibile și tot primești un zâmbet, e de foarte bine. Eu gu-gu-gu-ga-ga-ga și cel mic cu gingiile la vedere într-un imens zâmbet știrb.

E bine să aștepți un pic înainte să iei de bun tot ce vezi/auzi. „Mami, e o fantomă! Bu-bu-bu (apoi își dă jos păturica din cap) – Nu e o fantomă! Sunt eu, băiețelul tău!”

Să ceri ajutor poate fi extrem de simplu. „Mami, ajută-mă să mănânc! Fac pipi, ajută-mă! Hai să facem un garaj, ajută-mă! Vreau să repar mașina, ajută-mă! Vreau să  mă îmbrac, ajută-mă!”

Dacă stă în fața ta și nu îl vezi, înseamnă că nu e important. Bărbată-miu în căutarea… a orice nu e important. 😀

Și, rogu-te 2017, spune-i lui 2018 când predai ștafeta (știi tu cum!):

• Să își ia cele 6-7 kile în plus pe care le tot văd pe cântar. Da’ repejor, da?
• Să facă cumva și să mă lase să alerg un cross sau ceva (n-aș putea zice maraton) dar puțini kilometri – până în 10 că încă e devreme. Poate în 2019 mai mult.
• Să mă lase să plec la formarea aia fantastică la care tot trag cu ochiul de prin februarie.
• Să mă lase să scriu povestea aia inventată pe care i-o tot spun lui Roșcățel
• Să îmi aducă alături și mai mulți oameni potriviți.

Hai 2018! Să fii bun și blând!