diverse

Păi zile rele am aut cu toții, nu? E careva care a scăpat? Dacă da, ție, persoană care ai scăpat, îți zic: stai calm, mai e vreme!

Zile în care nu mi-a ieșit cum trebuie (era să zic zacusca, dar eu nu fac zacuscă… no, scuze de divagație :D) trainingul sau în care nu am fost blândă (oh, boy… din astea-s mai multe) sau în care mi-am pierdut răbdarea sau în care am fost tristă fără un motiv anume sau zile în care am ales să nu mă schimb de pijamale.

Și uneori în zilele astea întâlnești oameni noi. Și nu e bun. Pentru că tu știi să faci zacuscă, pardon, training bine și știi să fii blândă și ai și răbdare și nici nu ești tristă de obicei, iar de regulă te schimbi de pijamale.

Și mai dați oamenilor o șansă după un prim contact că viața e frumoasă, băi! Și poate ai nimerit ziua cu pijamale 😀

pentru suflet

Oamenii se schimbă

unii în bine alții în rău

am redescoperit oameni pe care i-am etichetat ca fiind „răi” pentru mine. Câteva experiențe de acum câțiva ani nu definesc un om.

și am descoperit cu tistețe că oameni pe care i-am considerat „buni” pentru mine și-au pus bocancii în picioare. Câțiva ani de experiențe bune se pare că nu definesc un om.

 

pentru suflet

Știați că?…

Acum ceva vreme am avut o vizită a unui băiat cu o carte. O carte mare și de grea al cărei titlu te înfiora puțin: „5000 de lucruri uimitoare (despre orice)”

Măi să fie, zic… 5000? Chiar atâtea or fi?… Și apoi m-am aventurat în lumea adulților cu care acest copil era însoțit.

Și ieri mi-am dat seama că e foarte probabil ca acest copil șmecher de 9 ani să știe mai multe decât mine, eu ditamai omul peste 30. Și l-am rugat să-mi spună 10 lucruri din categoria Știați că?… așa… din ce își mai aduce el aminte.

Citiți cu atenție, vă rog:

  1. Sângele parcurge 96.000 km/zi (vitezoman sângele ăsta)
  2. Apa rece este mai grea decât apa caldă (aha!)
  3. Piesele Lego se fac la fel ca în 1956. Deci, dacă ai avea un set incomplet de atunci, ai putea să-l completezi cu un set de azi. (good to know)
  4. Există un hotel care seamănă cu un vulcan, doar că din vârful lui curge apă în loc de lavă. (trebuie să aflu detalii despre hotelul ăsta că nu-l găsesc pe google)
  5. Cel mai mare păianjen din lume e cât o minge de baschet (luați d-aci… să vă fie ziua frumoasă, că l-am googălit!)
  6. În timpul somnului creștem cu 0.8 cm iar când ne trezim revenim la forma inițială (mvai ce n-aș da măcar vreo 10 zile să fentez sitemul)
  7. Libelula are 32 000 cristaline, pe un singur ochi (poftim educație!)
  8. Arachibutirofobia (am scris pe litere… n-am auzit în viața mea de cuvântul ăsta) este teama că untul de arahide îți va rămâne lipit de cerul gurii (asta da, teamă!)
  9. O maimuță a fost arestată pentru că a furat un televizor (mă întreb dacă poate candida la primărie… scuze… n-am putut să  mă abțin)
  10. În Egipt, doctorul făcea un medicament din miere, creier de om și fecale de animale pentru a trata iritațiile ochiului. (n-am ce să comentez aici… bleahhh)

Acum, recunoașteți sincer, câte din cele de mai sus le-ați auzit pentru prima dată?

Cred că o să-mi fac un obicei de a avea discuții cu acest băiat de 9 ani pentru a-mi face articolele mai interesante pe blog. Pentru cine nu și-a dat încă seama, băiatul e Bogdan Șubredu. El e cel care mă dă gata cu pofta lui de cunoaștere, curiozitatea și răspunsurile lui sarcastice (oh boy! ce ți le zice dacă nu ești atent!)

Așa că pastila de cunoaștere de azi este à la Bogdan Șubredu!

Cu plăcere!

training

Dezvoltarea personală

M-am înspăimântat un pic zilele trecute când am citit un articol destul de vehement la adresa dezvoltării personale. M-am întrebat dacă nu a pornit la vale ca un bulgăre de zăpadă trendul împotriva trainingurilor de dezvoltare personală…

Și din ce în ce mai des văd oameni care spun că e o prostie să mergi la traininguri din astea.

Și mi-e ciudă că piața s-a umplut de nume „mari” care propovăduiesc „binele” într-un mod mai puțin… cum să-i zic… profesionist. Iar oamenii ăștia „mari” sunt prezenți la toate evenimentele și dau din gură peste tot. Și oamenii au înțeles greșit ce e dezvoltarea personală, au ales să nu se lase mânați ca oile în săli de 200-300 de participanți unde un „cineva” ține un TRAINING.

Și eu, dacă aș participa doar la din astea mi s-ar face lehamite și aș concluziona rapid că e o mare gargară cu trainingurile de dezvoltare personală.

Dar nu e așa. Trainingurile NU sunt așa. Alea sunt niște prezentări, nici măcar seminarii.

În primul rând dezvoltarea personală înseamnă să îți dezvolți acele abilități pe care le poți folosi la orice loc de muncă (abilități transversale). Fie că ești mecanic auto, fie că ești top manager ar cam trebui să ai abilități de comunicare și aici e mult de vorbit, dar o voi lăsa așa; să ai un pic de abilități pe identificare și cunoaștere a emoțiilor și reacțiilor tale la aceste diferite emoții, pentru a-ți putea gestiona mai bine comportamentul; să știi ce și cum te face fericit ca să poți lucra cu mai mult spor etc.

Iar apoi, trainingurile nu se țin nicioadată în grupuri mai mari de … să zicem 20, dar 20 întins la maximum. De obicei, grupul perfect pentru un training este de 12 persoane. Și, da, se poate face în grup (contrar unui argument citit pe net) pentru că uneori poți învăța din, te poate ajuta experiența celorlalți.

Dar mă opresc din vorbit, că nu ajută pe nimeni. Faptele vorbesc mai bine.

Din 2012 tot încerc să ofer oamenilor care au avut experiențe neplăcute cu trainingul, oportunitatea de a gusta training adevărat.

Și în vara asta facem training pentru degustat: sesiuni de 2/4 ore cu prețuri de 19 – 59 lei la Școala de vară Crilia.

Și mă opresc aici… până încep o campanie de promovare a trainingului pe bune…

diverse

Mama lui de vot!
De cum am primit dreptul de a vota, am votat de fiecare dată. Rare au fost ocaziile în care nu am putut să-mi exercit dreptul din cauză că nu eram în aria geografică potrivită.
 
Ploaie ninsoare, în drum, mi-am făcut timp să merg la vot.
 
Mă uit acum la rezultatele alegerilor locale din toată țara și mai ales la numărul de oameni prezenți la vot.
 
Mi-e rușine. Mi-e ciudă. Nu mai mult de 100 de ani în urmă, femeile nu aveau drept de vot. În România femeile au drept la vot de fix 78 de ani. Unii dintre noi au bunici mai bătrâne de atât. În perioada ceaușistă votul era de fațadă.
 
Au murit oameni ca să avem noi acum dreptul să votăm. Ce se întâmplă cu noi? În ce lume crește copilul meu?
Și cine ne conduce? Cine sunt oamenii ăștia? Mi-e lehamite. Mi-e lehamite de ei pentru că îmi aduc aminte cu scârbă de o perioadă în care vrând, nevrând intram în contact cu „oamenii” din partide politice. Incultură, snobism, povești despre orgii pornografice, adulter, plagiate, masterate și doctorate făcute de alții pentru ei, achiziții trucate, facturi mai mari pentru produse mai puține, „dă și mie o factură că îți las și ție ceva”, „bag-o mă și pe fii-mea la tine să aibă și ea un serviciu”, „lasă mă, că-l știu eu pe ăla! tu du-te și zi-i că vii de la mine și nu mai plătești nicio amendă”, „ce? câte tone de nisip ai nevoie? se face! dar vezi cum faci, mergi închis” etc.
Mă bucur totuși că văd un val de independenți și oameni buni care au început bătălia împotriva ăstora. Mi-e mi-e scârbă, însă n-am avut curajul să ridic armele și să mă lupt. Nu lupt decât prin vot. Admir și susțin pe cei  care, din punctul meu de vedere, își sacrifică liniștea căminului pentru a lupta cu hoția. Cred că trebuie să fii tare, extrem de tare să poți lupta cu puzderia de nenorociți care, deși în tabere diferite, sunt mână în mână.
Dar și mai important, au nevoie de noi, de oamenii care ne-am săturat de nenorociți. Noi trebuie să-i votăm ca ei să poată duce lupta pentru noi.
Și știu că poate trăiesc în bula mea roz (îmi aduc aminte că e doar o bulă când stau la coadă la poștă, la evidența populației, intru într-un spital de stat și văd oamenii care sunt acolo) și că oamenii din jurul meu sunt oameni cu simț civic, oameni educați, responsabili, dar poate bula asta se poate extinde și să cuprindă din ce în ce mai mulți oameni.
Știu, a trecut ziua votului… dar poate ne trezim…
pentru suflet

Și? Ce-ai mai făcut?

Mi-a fost dor de tine, băi blog! M-am gândit la tine des, punând fraze cap la cap despre lucruri pe care vreau sau pe care nu vreau să le scriu, fraze mai acide, mai nervoase, mai drăgălașe, unele lirice, altele de-a dreptul boante.

Dar m-am lăsat trasă de altele – de niște creți roșcați care aleargă lipa-lipa, de scos nasul la soare, de citit, de muncit, de făcut planuri – și uite că abia acum m-am adunat să îți scriu.

Dar am făcut multe drăguțe de când nu ne-am văzut, bine și câteva nu așa drăguțe.

Am gustat zăpada de pe vârf de munte la final de martie, am mâncat înghețată, am privit în liniște chicotelile părinților mei încercând să-și iubească nepotul cum pot ei mai bine, l-am văzut pe Roșcățel cum a învățat de la bunicu’ să ciocnească ouăle roșii (și acum ascundem ouăle crude de el 😛 ), am alergat porumbeii în Parcul Copou, am descoperit caruselul cu căluți care dă amețeli – și nu celui care stă pe cal :), am mirosit macii albi minusculi din grădină, am cumpărat cărți, am citit.

Am filmat prima pungă de făină albă trântită meticulos pe jos spre bucuria degetelor unui anume musiu, am inițiat ca pânză de pictură un perete din casă, am făcut baloane de săpun, am vizitat (des) raionul de jucării de la Carrefour Felicia, am mâncat covrigi cu semințe, am cosit (bine, nu chiar eu :P) iarba din grădină și apoi (asta da, eu) m-am trântit ștrengărește în ea să-i simt mirosul.

Am mai uitat să dau cu întrebarea de „ce mai faci?” celor dragi, să plec din punctul A în punctul B pe jos, fără mașină, am mai așteptat ca alții să-mi citească gândurile și să vină ei spre mine (nope, nu s-a întâmplat :P), am invidiat oameni și m-am căznit să transform invidia în admirație, m-am bosumflat când nu era cazul și nu am spus „te iubesc” atât cât aș fi vrut.

Dar am cunoscut oameni noi, am planificat o bucățică de vară, am făcut un raft nou pentru cărți, am râs mult, m-am plimbat de mână cu jumătatea mea și cu fiul meu agățat de tatăl lui, am primit trandafiri, l-am dus pe musiu la zoo, am mâncat bomboane de mentă, am văzut un bebe mic și am îmbrățișat-o pe mămică, am văzut curcubeul și am mai comandat niște cărți :)

Iar de ziua copilului… Mulți ani! Să-ți fie bine!

carti

Fata cu portocale – Jostein Gaarder

Am început să citesc Fata cu portocale cu sentimentul că trebuie să fie ceva filosofic ascuns sub un titlu drăgălaș, mai ales că la prima răsfoire nu apăreau prea multe dialoguri. De fapt a fost ultima carte citită dintr-un teanc de vreo 6 cărți recent cumpărate. Și era și cam subțirică… Nu cine știe ce provocare…

Ei bine, nu! De fapt, da! Filosofică, dar nu în sensul acela. Filosofică în sensul în care îți stârnește sentimente și te face să te gândești. Filosofică în sensul în care te face să cauți amintiri, să răscolești sentimente și să proiectezi viitorul.

Nu are decât 150 de pagini și începe trist. Un tată a murit când fiul lui avea  4 ani. Și i-a lăsat o scrisoare ascunsă în buzunarul de la căruțul lui de bebeluș. Când a împlinit 15 ani, scrisoarea este descoperită și fiul o citește.

Tatăl îi scrie despre povestea Fetei cu portocale, o fată de care s-a îndrăgostit când era tânăr. Îi povestește cum s-au văzut prima dată, cum au ajuns să se cunoască, cum au rezistat despărțirilor fizice, cum s-au îndrăgostit unul de altul în fiecare zi mai mult.

Îi povestește despre călătoria cu tramvaiul, despre aventura de o săptămână în Spania pentru a o vedea pentru că nu mai rezista, pentru că a știut că o va găsi deși nu știa decât orașul în care locuia, despre piața cu portocale. Povestește cu umor întâmplări din viața unor tineri care încep să se iubească și nu ai cum să nu te regăsești.

Este o poveste de dragoste care te prinde, care nu te lasă să faci pauză de citit pentru că vrei să vezi ce se întâmplă. Și atunci când îți dai seama cine este Fata cu portocale nu mai e important să afli ce se întâmplă, te lași în voia sentimentului de căldură care ți-a explodat în piept și citești altfel, mai cufundat în lectură savurând sentimentele provocate de rândurile lui Gaarder. Simțind că este real, e despre viață. Nu e o poveste de dragoste clișeică dintr-un roman de duzină. E o dragoste care respiră, doare, zâmbește și plânge.

Și te face să te gândești. La trecut. La povestea ta de dragoste. La lucrurile pe care poate nu le-ai spus și pe care îți dorești să le spui acum. La viitor. La cum vrei să fie viața ta. La cât de multă dragoste vrei să vezi în detaliile minuscule ale vieții. La ce e important pentru tine și cum faci să nu mai uiți să îmbrățișezi persoana dragă, să îi spui „te iubesc”, să îi zâmbești și să o privești cu luminițe în ochi.

Te face să te gândești la viață. La ce alegi să iubești. La cum alegi să te uiți la oameni, întâmplări și lucruri.

Articol publicat în Zile și Nopți Iași

pentru suflet

Bula mea roz…

Încă mai întâlnesc oameni care mă întreabă dacă Crilia e ONG. Obișnuiam să îmi fac procese de conștiință că nu am construit un brand clar, concis, care să transmită ce vreau eu.

Dar mi-am dat seama că nu mă deranjează așa tare. Nu mă deranjează pentru că ideea de ONG e una faină, prin simplul fapt că într-unul e plin de non-formal… și atunci e bine…

Că nu am deschis firma asta ca să mă îmbogățesc, ci pentru a face ceea ce îmi place fără constrângeri… și am știut că nu o să ajung vreodată în Top 100 cei mai bogați oameni de pe planetă, dar voi avea un loc unde lucrurile să se întâmple ușor și frumos, fără hârtii, hârtiuțe, aprobări, ședințe inutile și tot restul… că dacă simt că vreau să fac ceva, fac, iar dacă nu, nu.

Și pentru că sunt trainer mai mult și antreprenor mai puțin, uneori e greu să stau să analizez contul de profit și pierderi și să-mi fac un obiectiv din a avea o cifră de afaceri și nu-mi iese de fiecare dată… Iar când mă gândesc la bani, mi se blochează toată inspirația, toată puterea de a construi strategii.

Dar când mă gândesc la oameni, ei bine, după ce am cunoscut sute de participanți… îmi aduc aminte ce de energie îmi dau.

Da, dacă mă gândesc la oameni, lucrurile se întâmplă. Blocajele se deblochează și râurile de inspirație încep să curgă. Ori de câte ori m-am înconjurat de oameni, lucrurile au mers frumos și lin. Când am ales să lucrez singură, ideile s-au lăsat greu aduse la suprafață, m-am poticnit des, am găsit nod în papură și am amânat.

Și nu, nu vreau să aduc Crilia la stadiul de multinațională cu sute de angajați… asta ar însemna (am văzut-o cu ochii mei) proceduri de aprobare a ideilor mult prea complicate decât e necesar, hârtii, hârțoage, hârțulii, standarde de îndeplinit ca la carte, pontaje pe cartelă și prea puțin loc pentru greșeli, încercări și erori, spontaneitate… Și ar fi prea multe grade de separare între oameni…da, cred că ăsta ar fi argumentul suprem… să nu-mi cunosc fiecare omuleț în parte…

Să fie doar un loc unde lucrurile să se întâmple ușor și frumos… să fie bula mea roz… atât…

carti

OPEN – al lui Agassi

„În final nu contează ce simți. Ce faci e ceea ce te face curajos.”

Când eram copil, mă uitat mult la tot felul de competiții sportive: fotbal, tenis, atletism, bob, schi, gimnastică, patinaj artistic, volei, handbal… de toate. Eram lipită de televizor și asta era… nu aveai ce discuta cu mine până nu se termina competiția. Îi știam pe toți și-mi plăceau Surya Bonaly cu saltul pe spate pe gheață, Philippe Candeloro cu secvența de pași amețitoare, Alexei Yagudin de neîntrecut, copilul Evgeni Plushenko, singurul care putea face o piruetă executată doar de fete, Batistuta și pletele lui, drăguțul de Canavaro, Miloșovici la sol… Ok, gata! Mă opresc aici!

Îmi aduc aminte că mă uitam la tenis de câmp și preferații mei erau Steffi Graf la feminin și Pete Sampras la masculin. Tipul acela, Andre Agassi era cam antipatic, chelios și cam pitic față de un Pete înalt și cu o chică sănătoasă. (yep, astea erau criteriile mele. N-a zis nimeni că mă și pricepeam.) De câte ori Agassi juca cu Pete „al meu” țineam degetele încrucișate să ia bătaie.

Acum un an am citit OPEN, biografia tipului antipatic, Agassi. M-am apucat de ea pentru că era scrisă cu sprijinul lui J.R. Moehringer de scrisul căruia m-am îndrăgostit după Dulcele Bar.

Și nu am mai lăsat-o din mână.

Este o carte despre curaj și dedicare, despre ambiție și umilință, și în final despre iubire.

Și ce e cel mai atrăgător la această biografie este că nu e scrisă ca o biografie. Este scrisă ca un roman cu dialoguri și un fir epic pe care să-l urmărești aproape crezând că e doar o poveste inventată de cineva.

Povestea lui Agassi spusă în OPEN începe de când avea 7 ani și a conștientizat că urăște tenisul, dar continuă să joace din cauza presiunii tatălui său. Și povestește lupta continuă pe care o dă între a renunța și a merge mai departe.

Și pe măsură ce citeam, îmi doream să fi ținut cu el în meciurile cu Pete. Să-i fi dat lui energia mea pentru victorie. Acum sufeream la fiecare înfrângere povestită, încrucișam degetele să piardă Pete, hai, de data asta sigur, sigur…

Admirație mută și lacrimi de ciudă, cam astea au fost sentimentele mele în timp ce citeam. Admirație pentru dârzenie și lacrimi pentru eșecuri.

Cu ce rămâi după ce citești Open, pe lângă admirație pentru cuvintele aranjate admirabil, te cuprinde o dorință puternică să faci, să lupți. Dacă el a putut în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, la naiba, pot și eu!

Că sunt multe obstacole pe lumea asta pe care le poți depăși chiar dacă acum, în acest moment, nu crezi că poți.

Spor la citit!

Articol publicat în Zile și nopți Iași 

training

55883289

Pe bune, te rog eu mult, nu îi trimite la… și nu le face training. Tot ce ai să reușești să obții vor fi oameni deștepți care își vor da seama cât ești de idiot și vor pleca în altă parte. Crede-mă! Am văzut cazuri, pe viu!

Păi ce mama mă-sii să plătești training să-ți deștepți oamenii? Chiar dacă ești idiot, nu fi și prost! Trainingul bun oricum costă o grămadă de bani și pentru ce? Ca să plece oamenii instruiți pe banii tăi? Și oricum trainerii ăștia… numai gargara e de ei… Ce foaie verde atâta frăsuială pentru câteva ore de jocuri tâmpite și hăhăială? Ce devoltare personală? Auzi! Ce te interesează pe tine ce face omu’ cu viața lui? Ce nevoi are, ce vise, aspirații… nu au decât să vorbească cu părinții despre asta. Tot ce te interesează e să muncească. PUNCT.

Știi ce? Hai să-ți dau un pont! Așa, ca să dai impresia că-ți pasă, vezi că găsești training super ieftin, aproape moca și care nu prea are efecte cine știe ce. Bagă din ăla de 2-3 ori pe an, plus o ieșire la bere de Crăciun și una în vară pe care să le numești Team Building și te-ai scos.

Nici nu tre’ să scoți tone de bani din buzunar, și nici nu ești în pericol să ți se deștepte oamenii să vadă cât ești de idiot.

Dar rogu-te mult, mult de tot, nu te mai plânge că ești înconjurat de idioți. Mulțumește-te să bagi clasicul: Numai eu muncesc în firma asta sau Ți-am zis de o sută de ori sau Pentru ce te țin în firma asta? Și mai departe vezi-ți de lipsa clienților, de pierderea celor existenți, de scris pe facebook, de cărți de vizită, softuri noi că DOAR astea sunt probleme importante, nu oamenii. Pe ăștia poți oricând să-i înlocuiești cu alții (la fel de idioți). Și nu mai veni la mine să ceri training pe 2 lei. Îți pierzi vremea, zău! Mai ales dacă vrei să ți-i (pe oameni) repar în  2 ore.

Și-ți mai zic un secret, vezi că oamenii, cum îi bagi puțin în seamă, cum li se suie la cap și se simt bine în pielea lor, capătă încredere de sine și apoi se cred ei tari și mari și încep să-ți dea sfaturi despre cum să-ți conduci tu afacerea. Că le-o venit lor idei! Că au inițiativă și sunt proactivi! pffff! Auzi! Să-ți zică EI ție cum să-ți conduci afacerea TA! REVOLTĂTOR!

Oricum, orice ai face, NU FĂ TRAINING! Nici pentru tine, nici pentru oamenii tăi.

Gata… it’s out o my system! Mă duc să fac ceva productiv!