training

Vrăjeala training-ului de dezvoltare personală

_NK23206Mi-e un pic frică de valul de dezvoltatori personali apăruți repede și recent. Au ajuns pe la urechile mele lucruri urâte despre domeniul în care pun cel mai mult suflet.

Am vreo 15 ani de când sunt băgată până peste urechi în domeniul training și dezvoltare personală și mă ia cu fiori pe șira spinării când aud despre cursuri „țepe”, despre „vrăjeala” din dezvoltarea personală. Mi-e frică, ce mai! Mi-e frică de ducerea domeniului în ridicol.

Ceva s-a întâmplat cu oamenii. Ceva se întâmplă și expresia „dezvoltare personală” își pierde sensul, capătă unul negativ de tipul „vrăjeală”, „fum”, „praf în ochi”.

Și îmi spun acolo în sinea mea, ori de câte ori stă să mă apuce un nou val de revoltă împotriva lui X sau lui Y care e autointitulat „trainer, speaker, coach, scriitor, social media specialist și consultant” că e loc sub soare pentru toată lumea, că e ok atâta vreme cât eu mă străduiesc să îmi fac treaba bine, să ajut oamenii, să lucrez cu ei.

E ok, e ok, e ok. Până nu mai e ok. Nu mai e ok pentru că, deși dai bine în poze, feedback-ul de la participanți e că ești slab. Nu mai e ok pentru că, deși ai fost invitat ca „speaker” la un eveniment și te-ai îmbrăcat frumos și ai și convins pe cineva să povestească în fața camerei cât de fain ai fost tu, apoi oamenii nu mai vin la tipul ăsta de evenimente, își pierd încrederea, nu mai au chef să-și piardă timpul. Și e absolut normal.

De regulă sunt adepta lui „fă mai multe chestii pozitive” (de genul: fac eu un program de training of trainers ca oamenii) și nu a lui „arată cu degetul că e nașpa”. Numai că am început să obosesc. Nu renunț, sunt doar obosită și agasată și enervată de impresia oricărui personaj care știe să lege 2 cuvinte că poate de azi pe mâine să devină trainer pac-pac și să contribuie la imaginea negativă a domeniului.

Și o să-mi treacă și o să-mi vină mie o idee genială de „fă mai multe chestii pozitive”  și atunci să vedeți!

Pentru că știu, pentru că văd că dezvoltarea personală nu e „vrăjeală”. Ajută oamenii, ajută echipele, ajută companiile! #jurperoșu

pentru suflet

Cam gata și 2017

Unul doarme și celălalt se plimbă cu bicicleta prin casă trăgând după el o borsetă cu medicamente… alea pentru tuse și muci de care nu mai scăpăm de ceva vreme.

Mweell… e un moment la fel de bun ca oricare să fac raportul lui 2017. (sper că e clar că nu am finalizat cât timp a dormit unul și celălalt s-a plimbat cu bicicleta și că a durat… hhm… ceva mai mult)

Mso… Măi 2017, în primul rând să știi că ai un loc de cinste alături de 2014 și vei fi mereu amintit ca anul în care mi-ai adus cel de-al doilea copil. Și aș putea încheia aici raportul, numai că pe lângă asta s-au mai întâmplat lucruri multe și frumoase și antipatice, m-ai învățat lecții mai drăgălașe și mai dureroase, că, nah! Cică așa e vEața!

Prima dată, mersi, băi 2017 că:

Ai făcut posibil să țin mai mult training ca oricând, deși cu burta la gură (ahaha), uite că m-ai plimbat peste tot și am putut, am reușit, am construit. Recunosc, mi-a fost teamă că n-o să pot, că e prea mult că nu pot singură.

Că m-ai lăsat să citesc, cred că am ajuns aproape de 100 anul acesta, mai slab ca anul trecut, dar, băi, o grămadă de chestii faine. Uite aici lista mea din 2017.

Mi-ai adus înapoi programul AMAZING Trainers și l-ai dublat cu AMAZING Facilitators. Despre aceste programe, mai multe în 2018 😀

Mi-ai ținut copiii sănătoși și i-ai dat putere soțului să mă suporte și să mă susțină încă un an.

Ne-am găsit cumătrii, care la primăvară își vor lua în primire și oficial odoarele 😀

Am mâncat și anul acesta varză murată cu salată de boeuf făcute de maică-mea. De gustibus… 😛

Mi-ai dat putere să răspund la 95% din întrebările cu UNDE? și DE CE?

Mi-ai scos în cale locul perfect unde de prin martie deja se întâmplă minunățiile Crilia.

Lecții despre oameni și relații:

Mi-am dat seama (a câta oară?) că toți oamenii sunt buni. Nu există oameni răi (decât psihopații, bătăușii & co). Nu există decât oameni NEPOTRIVIȚI, oameni cu care nu rezonezi, oameni alături de care poate nu ești cea mai bună variantă a ta.

Unii dintre oamenii nepotriviți care mi-au dat o lecție în 2017 au fost cei care m-au învățat că nu poți construi nimic alături de cineva cu care ești în competiție, orice fel de competiție: eu sunt mai frumoasă, eu sunt mai deșteaptă, eu am casa mai mare, eu am copiii mai deștepți, eu am mașina mai roșie. Noupe! Invidia e mare și, evident, neconstructivă!

Am mai cunoscut o serie de oameni (tot nepotriviți) care m-au ajutat să merg mai departe ori de câte ori mi s-a părut că nu mai pot, că e gata, renunț. I-am numit oamenii „in your face, bitch!”. Hai că îi cunoașteți! Oamenii ăia care printr-o privire, un gest sau pur și simplu prin viu grai îți spun că nu poți, că n-ai cum, că oricum n-ai privit în direcția bună și nu ai respirat după regulile lor nescrise și oricum ești nașpa, deci ești nașpa. Și am câțiva omuleți din ăștia care mă stimulează continuu. Nu, nu mai interacționez cu ei, dar amintirea lor este extrem de folositoare în domeniul „șuturilor în fund”.

Și tot niște nepotriviți mie mi-au arătat că degeaba ești bun și generos în public dacă deep down urăști „cu foc”. It will catch up eventually!

Tot în 2017 am descoperit oameni care, prin asociere sau vorbiți de rău, i-am pus în categoria „no-no people”, adică oameni nu prea drăgălași. Ei bine, de fapt erau niște oameni tare simpatici. Am cel puțin 5 cazuri anul acesta. Țin minte că prin ianuarie urma să participe la un program de training de-al meu o tipă care a fost acuzată de machiavelism și stricare a echipei și nenorocire a soțului care săracu’ (deși el nu a zis niciodată nimic) ar trebui să divorțeze, dar nu divorțează din cauza copilului, că ea e o scorpie care s-a deghizat în îngeraș timp de 5 ani cât au lucrat împreună. Și m-a strâns nițel în spate. Și tipa era OK. Om normal, cu probleme normale. E la mintea cocoșului că trebuie să ai contact direct cu omul până să îți faci o idee, nu? (excepție e Dragnea & co mda)

Există extrem de puțini oameni care pe bune, give a fuck despre the big smelly shit (sau copacul de trandafiri frumos mirositor) pe care îl ai în sufragerie. Și e normal să fie așa. Cam tristuț, dar normal. De aia nu povestesc oricui despre dureri și obsesii, despre tristețe și deznădejde, de aia nu postez public poze cu copiii mei. Pentru că sunt puțini cei cărora le va păsa mai mult de câteva secunde, ore, uneori zile. Fiecare are sufrageria plină. Și e normal să fie așa, deși uneori ai vrea să strigi: „Dar eu? Eu? Uite prin ce trec eu! Uite ce chestie mega faină mi s-a întâmplat MIE!”

Și există oamenii pe care nu i-ai văzut de aproape un an și vin din țări străine și îți aduc cercei, oamenii care te știu de ceva vreme și sub pretextul că vor ajutor de la tine, te ajută ei pe tine, te încurajează și te îmbrățișează și îți dau putere. Oamenii pe care îi descoperi din pur accident și te uimesc cu îndârjirea și frumusețea lor, îți aduc aminte că dacă vrei, poți.

Și oamenii care s-au săturat de inadvertența și câcâiala (ups) ta și tot sunt acolo, alături de tine. Și oamenii care spun simplu: mulțumesc, Crina! Și oamenii care spun că datorită ție au avut curaj. Și oamenii care te invită la cafea și apoi aruncă cu propuneri bombă de implementat în 2018. Și oamenii care fac niște cadouri uluitoare. Și oamenii care te invită la cafea la ei la birou și nu mai pleci vreo 3 ore pentru că e fain. Și oamenii „sunt pe listă la trainingul următor, da?”. Și oamenii care te sună și întreabă simplu „Ce mai faci?” Și oamenii pe care ai vrea să-i vezi mai des și îți aruncă un „îmi ești tare dragă!”. Și oamenii care spun „hai la film!” și tu zici da și apoi uiți și ei sunt tot acolo, lângă tine. Și oamenii cu care te vedeai des-des și apoi ai născut și ei au înțeles de ce des-des s-a transformat în uneori și tot te iubesc.

Și oamenii care îți trimit cărți. Și oamenii care te învață să joci Activity. Și oamenii care nu te cunosc, dar își lasă echipa pe mâinile tale și apoi te sâcâie cu „mai vreau, mai vreau”. Și oamenii care vin ca răspuns la solicitările tale către Univers să mai faci și tu un pic de voluntariat. Și oamenii pe care nu i-ai întâlnit niciodată, dar care sunt capabili de îmbrățișări virtuale vindecător de puternice.

Și  mi-am dat seama în Ajunul Crăciunului, când m-am apucat să scriu și eu ca omul ceva felicitări pe ici pe colo unor oameni dragi, că nu reușesc să mai termin odată, că îmi ia mult timp. Și oricât aș fi scris eu, tot mai primeam un mesaj de la cineva la care încă nu am ajuns în listă. Și mi-am dat seama că, măi 2017, mi-ai adus o mulțime de oameni potriviți alături, iar multe dintre aceste relații au apucat-o pe niște căi simpatice. Că am încetat să mai cer extrem de mult de la cei din jurul meu și m-am concentrat pe bucățelele frumoase de interacțiune.

Învățate de la copiii mei și de la soț:

Cere și într-un final ți se va da! Depinde cum, când și cât ceri: „vreau și eu (vin) – bine, o guriță – vreau trei – ei, hai două”

Mai puțină tehnologie. „Închide telefonul, mami! Pune sus!”

E OK să te răzgândești. „După ce termin de citit povestea de culci, da? Doar o singură dată, da? Promiți? – Promit! – Gata, am terminat! Noapte bună! – Mai vreau o dată! – Ai spus că te culci! – Mai vreau o singură dată etc.etc.etc.”

Viața e mai roz după ce faci loc. Fața celui mic după ce umple scutecul.

Dacă iubești cu adevărat pe cineva, supărarea trece repede. „M-am supărat, mami! (încruntare, botul pus, mâinile încrucișate la piept, întors cu spatele). După 20 secunde: – Scuze, mami! Te ubec!”

Dacă spui lucruri neinteligibile și tot primești un zâmbet, e de foarte bine. Eu gu-gu-gu-ga-ga-ga și cel mic cu gingiile la vedere într-un imens zâmbet știrb.

E bine să aștepți un pic înainte să iei de bun tot ce vezi/auzi. „Mami, e o fantomă! Bu-bu-bu (apoi își dă jos păturica din cap) – Nu e o fantomă! Sunt eu, băiețelul tău!”

Să ceri ajutor poate fi extrem de simplu. „Mami, ajută-mă să mănânc! Fac pipi, ajută-mă! Hai să facem un garaj, ajută-mă! Vreau să repar mașina, ajută-mă! Vreau să  mă îmbrac, ajută-mă!”

Dacă stă în fața ta și nu îl vezi, înseamnă că nu e important. Bărbată-miu în căutarea… a orice nu e important. 😀

Și, rogu-te 2017, spune-i lui 2018 când predai ștafeta (știi tu cum!):

  • Să își ia cele 6-7 kile în plus pe care le tot văd pe cântar. Da’ repejor, da?
  • Să facă cumva și să mă lase să alerg un cross sau ceva (n-aș putea zice maraton) dar puțini kilometri – până în 10 că încă e devreme. Poate în 2019 mai mult.
  • Să mă lase să plec la formarea aia fantastică la care tot trag cu ochiul de prin februarie.
  • Să mă lase să scriu povestea aia inventată pe care i-o tot spun lui Roșcățel
  • Să îmi aducă alături și mai mulți oameni potriviți.

Hai 2018! Să fii bun și blând!

pentru suflet

Când faci loc, lucruri bune ți se pot întâmpla!

Am ideea asta în cap de câteva luni. N-am știut cum s-o pun în litere până acum.

Chiar joi, pe 30 martie, la Serile Crilia, cineva a pus întrebarea: „Când știi că trebuie să renunți la un job?”  Partea enervantă e că nimeni nu-ți poate spune: acum sau după ce ai încercat de 3 ori etc. Singurul care ia decizia ești tu. Pe umerii tăi e toată responsabilitatea deciziei. TU va trebui să trăiești cu decizia. TU alegi dacă faci loc pentru ceva mai bun sau pur și simplu rămâi cu „mai puțin”.

Văd oameni (mă văd pe mine) cum țin cu dinții de unii oameni, de unele locuri, de unele job-uri. Și parcă le văd cuta de pe frunte, îndârjiți să nu dea drumul, chiar dacă oamenii nu sunt cei potriviți (fac rău, te țin pe loc, te trag în jos), locurile nu sunt cele în care să îți arăți sclipirea, iar job-urile sunt furnizori constanți de stres și frustrări.

Și mă întorc la mine că am trecut și trec și eu prin astea, prin încăpățânarea de a nu renunța, de a mai face o încercare, de a mai aștepta puțin, poate omul se trezește, locul prinde niște floricele sau job-ul va aduce noi oportunități.

Dar știți ce, după ce ai încercat destul, e timpul să faci loc. Să faci loc pentru alți oameni, alte locuri, alte job-uri, alte lucruri care să între în viața ta. De ușor, nu-i ușor, pentru că doare. Mai ales dacă ai investit timp și suflet în bucățica la care ai decis să renunți. Dar doare și perioada de avarii pe care inevitabil o străbatem înainte de a lua decizia de a face loc. Doare când un om dezamăgește, doare când un loc nu-ți mai aduce bucurie, doare când te simți copleșit la job.

Și, mvai, dar ce frumoasă poate deveni viața dacă faci loc!

Mă uit înapoi la renunțările mele întâmplate de-a lungul timpului și mi-e drag să spun că, chiar dacă în momentul „despărțirii” lucrurile au fost dureroase, am stat închisă în casă, m-am tot gândit ce aș fi putut face altfel sau în plus pentru a nu ajunge la „despărțire”, de fiecare dată au urmat lucruri bune.

Doamne, ce oameni bunuți am cunoscut după ce am dat drumul unor oameni, tot bunuți, dar care nu mai erau potriviți pentru mine; Doamne ce locuri pline și vii am găsit după ce am dat drumul, cu lacrimi în ochi, la locuri unde am evoluat, am simțit, am legat amintiri; și Doamne, nu mai e nevoie să spun, ce job fain am eu acum la Crilia după ce am renunțat la altele 😀

Ce vreau să spun, de fapt, e: fă loc! Când ceva nu e ok, fă loc! Sunt absolut sigură că locul va fi umplut de lucruri bunuțe!

diverse

Acuși pleci, 2016…

Hey, 2016…

Știu că ești hulit… că în genere ai fost cam nașpa că Trump, că PSD, că brexit că război și multe altele. Eu vreau să-ți mulțumesc mult că ai fost blând cu mine și mi-ai adus multe bune.

Eu și familia mea suntem sănătoși. Mbine… în ultima săptămână ne-ai cam pus la pământ cu o răceală „drăgălașă”, dar suntem sănătoși, suntem bine. Am încheiat anul 2 de „părințeală” fără incidente majore, fără alte riscuri de la prematuritate.

Și apoi, mai spre latura de adâncime mai mică:

Mi-ai dat voie să citesc 235 de cărți (așa zice goodreads-ul) bine, vreo 50 sunt pentru copii 3-10 ani, dar nah! Am și ceva cărți de 500+, 800+ și chiar 1000+ pagini… 😀 Oricum… e ceva, nu? M-am oprit aici cu numărătoarea pentru că sunt deja prea multe și ce voi citi în vacanță se cheamă că trecem pe anul 2017… scuze 2016! Așa se face acum! 😛

Ai fost tare bun, cel mai bun de până acum pe partea profesională. Deși partea de training open nu a mai fost ca în 2014, am ținut training de mi-au sărit fulgii în companii… și a fost bine 😀 Am crescut frumos.

Am cunoscut oameni bunuți, oameni care mă stimulează să vreau mai mult, oameni care își aduc aminte de mine și când eu uit de ei, oameni care mă fac să râd, oameni cu care să fac planuri, oameni de la care să învăț.

Mulțumesc și pentru oamenii pe care nu i-am cunoscut în 2016, pe care îi știam de mai demult și care mă îmbrățișează atunci când doare, care răspund la mesajele pe facebook la 2 noaptea, care spun „hei, n-ai chef de o cafea?” deși m-au mai întrebat și acum două zile și săptămâna trecută și eu tot nu am reușit să spun DA răspicat, oameni care spun „măi-măi” când mă lamentez a ’nșpea oară despre același subiect, oameni care știu că îi iubesc fără să fac publică chestia asta și care sunt simplu de iubit.

Danke și pentru răbdarea partenerului meu care m-a scos dintr-o grămadă de „cât pe ce” să o dau în bară din impuls, pentru „tu nu ești așa”, pentru „ești frumoasă”, pentru „te iubesc”, pentru „dormi tu în noaptea asta”, pentru „ce vrei să-ți fac de mâncare”, pentru „fugi biebili și te distrează”.

Mulțumesc și pentru dezamăgirile pe care mi le-ai scos în cale. Știu, e vina mea… ar fi trebuit să știu… oamenii nu sunt constanți, oamenii se schimbă și nu tot timpul în bine… Mno și știu că și anii viitori mă mai așteaptă dezamăgiri și e în regulă. Mă ajută să mă trezesc… să dau cu apă rece pe față, să reevaluez situația și să fac pașii pentru a crește. E bine…

Și mi-ai adus aminte că intuiția e un lucru mare! Mi-ai demonstrat că ceea ce știu în adâncul sufletului, fie bun, fie rău, e așa cum simt eu.

Dar da, 2016, mulțumesc că mi-ai adus aminte cum să fac planuri pe termen lung, că mi-ai readus o parte din fluturașii în stomac pe care îi pierdusem prin 2015 și care acum dănțuiesc în așteptarea înfăptuirii planurilor… hihihi

Iar acum, pe final, mi-ai adus cea mai bună veste bună-bunuță pe care o voi vedea în 2017 😀

Așa că, MULȚUMESC!

P.S. Pune, te rog, o vorbă bună la 2017 să fie și el bun și blând 😀 Mulțu’!

diverse

Păi zile rele am avut cu toții, nu? E careva care a scăpat? Dacă da, ție, persoană care ai scăpat, îți zic: stai calm, mai e vreme! (sorry)

Zile în care nu mi-a ieșit cum trebuie (era să zic zacusca, dar eu nu fac zacuscă… no, scuze de divagație :D) trainingul sau în care nu am fost blândă (oh, boy… din astea-s mai multe) sau în care mi-am pierdut răbdarea sau în care am fost tristă fără un motiv anume sau zile în care am ales să nu mă schimb de pijamale.

Și uneori în zilele astea întâlnești oameni noi. Și nu e bun. Pentru că tu știi să faci zacuscă, pardon, training bine și știi să fii blândă și ai și răbdare și nici nu ești tristă de obicei, iar de regulă te schimbi de pijamale.

Că oamenii nu sunt doar prima impresie… privirea aia pe care o arunci cu „atotcunoaștere” care îți dă verdictul în 7.6 secunde. Dar poate ai nimerit ziua cu pijamale.

Și dacă ai răbdare, poate cunoști omul în ținută de gală, în ținută de stradă, funky și neasortat, numai bun de pus la suflet.

Eu una, o să am mai multă răbdare!

 

pentru suflet

Oamenii se schimbă

unii în bine alții în rău

am redescoperit oameni pe care i-am etichetat ca fiind „răi” pentru mine. Câteva experiențe de acum câțiva ani nu definesc un om.

și am descoperit cu tistețe că oameni pe care i-am considerat „buni” pentru mine și-au pus bocancii în picioare. Câțiva ani de experiențe bune se pare că nu definesc un om.

 

pentru suflet

Știați că?…

Acum ceva vreme am avut o vizită a unui băiat cu o carte. O carte mare și de grea al cărei titlu te înfiora puțin: „5000 de lucruri uimitoare (despre orice)”

Măi să fie, zic… 5000? Chiar atâtea or fi?… Și apoi m-am aventurat în lumea adulților cu care acest copil era însoțit.

Și ieri mi-am dat seama că e foarte probabil ca acest copil șmecher de 9 ani să știe mai multe decât mine, eu ditamai omul peste 30. Și l-am rugat să-mi spună 10 lucruri din categoria Știați că?… așa… din ce își mai aduce el aminte.

Citiți cu atenție, vă rog:

  1. Sângele parcurge 96.000 km/zi (vitezoman sângele ăsta)
  2. Apa rece este mai grea decât apa caldă (aha!)
  3. Piesele Lego se fac la fel ca în 1956. Deci, dacă ai avea un set incomplet de atunci, ai putea să-l completezi cu un set de azi. (good to know)
  4. Există un hotel care seamănă cu un vulcan, doar că din vârful lui curge apă în loc de lavă. (trebuie să aflu detalii despre hotelul ăsta că nu-l găsesc pe google)
  5. Cel mai mare păianjen din lume e cât o minge de baschet (luați d-aci… să vă fie ziua frumoasă, că l-am googălit!)
  6. În timpul somnului creștem cu 0.8 cm iar când ne trezim revenim la forma inițială (mvai ce n-aș da măcar vreo 10 zile să fentez sitemul)
  7. Libelula are 32 000 cristaline, pe un singur ochi (poftim educație!)
  8. Arachibutirofobia (am scris pe litere… n-am auzit în viața mea de cuvântul ăsta) este teama că untul de arahide îți va rămâne lipit de cerul gurii (asta da, teamă!)
  9. O maimuță a fost arestată pentru că a furat un televizor (mă întreb dacă poate candida la primărie… scuze… n-am putut să  mă abțin)
  10. În Egipt, doctorul făcea un medicament din miere, creier de om și fecale de animale pentru a trata iritațiile ochiului. (n-am ce să comentez aici… bleahhh)

Acum, recunoașteți sincer, câte din cele de mai sus le-ați auzit pentru prima dată?

Cred că o să-mi fac un obicei de a avea discuții cu acest băiat de 9 ani pentru a-mi face articolele mai interesante pe blog. Pentru cine nu și-a dat încă seama, băiatul e Bogdan Șubredu. El e cel care mă dă gata cu pofta lui de cunoaștere, curiozitatea și răspunsurile lui sarcastice (oh boy! ce ți le zice dacă nu ești atent!)

Așa că pastila de cunoaștere de azi este à la Bogdan Șubredu!

Cu plăcere!

training

Dezvoltarea personală

M-am înspăimântat un pic zilele trecute când am citit un articol destul de vehement la adresa dezvoltării personale. M-am întrebat dacă nu a pornit la vale ca un bulgăre de zăpadă trendul împotriva trainingurilor de dezvoltare personală…

Și din ce în ce mai des văd oameni care spun că e o prostie să mergi la traininguri din astea.

Și mi-e ciudă că piața s-a umplut de nume „mari” care propovăduiesc „binele” într-un mod mai puțin… cum să-i zic… profesionist. Iar oamenii ăștia „mari” sunt prezenți la toate evenimentele și dau din gură peste tot. Și oamenii au înțeles greșit ce e dezvoltarea personală, au ales să nu se lase mânați ca oile în săli de 200-300 de participanți unde un „cineva” ține un TRAINING.

Și eu, dacă aș participa doar la din astea mi s-ar face lehamite și aș concluziona rapid că e o mare gargară cu trainingurile de dezvoltare personală.

Dar nu e așa. Trainingurile NU sunt așa. Alea sunt niște prezentări, nici măcar seminarii.

În primul rând dezvoltarea personală înseamnă să îți dezvolți acele abilități pe care le poți folosi la orice loc de muncă (abilități transversale). Fie că ești mecanic auto, fie că ești top manager ar cam trebui să ai abilități de comunicare și aici e mult de vorbit, dar o voi lăsa așa; să ai un pic de abilități pe identificare și cunoaștere a emoțiilor și reacțiilor tale la aceste diferite emoții, pentru a-ți putea gestiona mai bine comportamentul; să știi ce și cum te face fericit ca să poți lucra cu mai mult spor etc.

Iar apoi, trainingurile nu se țin nicioadată în grupuri mai mari de … să zicem 20, dar 20 întins la maximum. De obicei, grupul perfect pentru un training este de 12 persoane. Și, da, se poate face în grup (contrar unui argument citit pe net) pentru că uneori poți învăța din, te poate ajuta experiența celorlalți.

Dar mă opresc din vorbit, că nu ajută pe nimeni. Faptele vorbesc mai bine.

Din 2012 tot încerc să ofer oamenilor care au avut experiențe neplăcute cu trainingul, oportunitatea de a gusta training adevărat.

Și în vara asta facem training pentru degustat: sesiuni de 2/4 ore cu prețuri de 19 – 59 lei la Școala de vară Crilia.

Și mă opresc aici… până încep o campanie de promovare a trainingului pe bune…

diverse

Mama lui de vot!
De cum am primit dreptul de a vota, am votat de fiecare dată. Rare au fost ocaziile în care nu am putut să-mi exercit dreptul din cauză că nu eram în aria geografică potrivită.
 
Ploaie ninsoare, în drum, mi-am făcut timp să merg la vot.
 
Mă uit acum la rezultatele alegerilor locale din toată țara și mai ales la numărul de oameni prezenți la vot.
 
Mi-e rușine. Mi-e ciudă. Nu mai mult de 100 de ani în urmă, femeile nu aveau drept de vot. În România femeile au drept la vot de fix 78 de ani. Unii dintre noi au bunici mai bătrâne de atât. În perioada ceaușistă votul era de fațadă.
 
Au murit oameni ca să avem noi acum dreptul să votăm. Ce se întâmplă cu noi? În ce lume crește copilul meu?
Și cine ne conduce? Cine sunt oamenii ăștia? Mi-e lehamite. Mi-e lehamite de ei pentru că îmi aduc aminte cu scârbă de o perioadă în care vrând, nevrând intram în contact cu „oamenii” din partide politice. Incultură, snobism, povești despre orgii pornografice, adulter, plagiate, masterate și doctorate făcute de alții pentru ei, achiziții trucate, facturi mai mari pentru produse mai puține, „dă și mie o factură că îți las și ție ceva”, „bag-o mă și pe fii-mea la tine să aibă și ea un serviciu”, „lasă mă, că-l știu eu pe ăla! tu du-te și zi-i că vii de la mine și nu mai plătești nicio amendă”, „ce? câte tone de nisip ai nevoie? se face! dar vezi cum faci, mergi închis” etc.
Mă bucur totuși că văd un val de independenți și oameni buni care au început bătălia împotriva ăstora. Mi-e mi-e scârbă, însă n-am avut curajul să ridic armele și să mă lupt. Nu lupt decât prin vot. Admir și susțin pe cei  care, din punctul meu de vedere, își sacrifică liniștea căminului pentru a lupta cu hoția. Cred că trebuie să fii tare, extrem de tare să poți lupta cu puzderia de nenorociți care, deși în tabere diferite, sunt mână în mână.
Dar și mai important, au nevoie de noi, de oamenii care ne-am săturat de nenorociți. Noi trebuie să-i votăm ca ei să poată duce lupta pentru noi.
Și știu că poate trăiesc în bula mea roz (îmi aduc aminte că e doar o bulă când stau la coadă la poștă, la evidența populației, intru într-un spital de stat și văd oamenii care sunt acolo) și că oamenii din jurul meu sunt oameni cu simț civic, oameni educați, responsabili, dar poate bula asta se poate extinde și să cuprindă din ce în ce mai mulți oameni.
Știu, a trecut ziua votului… dar poate ne trezim…
pentru suflet

Și? Ce-ai mai făcut?

Mi-a fost dor de tine, băi blog! M-am gândit la tine des, punând fraze cap la cap despre lucruri pe care vreau sau pe care nu vreau să le scriu, fraze mai acide, mai nervoase, mai drăgălașe, unele lirice, altele de-a dreptul boante.

Dar m-am lăsat trasă de altele – de niște creți roșcați care aleargă lipa-lipa, de scos nasul la soare, de citit, de muncit, de făcut planuri – și uite că abia acum m-am adunat să îți scriu.

Dar am făcut multe drăguțe de când nu ne-am văzut, bine și câteva nu așa drăguțe.

Am gustat zăpada de pe vârf de munte la final de martie, am mâncat înghețată, am privit în liniște chicotelile părinților mei încercând să-și iubească nepotul cum pot ei mai bine, l-am văzut pe Roșcățel cum a învățat de la bunicu’ să ciocnească ouăle roșii (și acum ascundem ouăle crude de el 😛 ), am alergat porumbeii în Parcul Copou, am descoperit caruselul cu căluți care dă amețeli – și nu celui care stă pe cal :), am mirosit macii albi minusculi din grădină, am cumpărat cărți, am citit.

Am filmat prima pungă de făină albă trântită meticulos pe jos spre bucuria degetelor unui anume musiu, am inițiat ca pânză de pictură un perete din casă, am făcut baloane de săpun, am vizitat (des) raionul de jucării de la Carrefour Felicia, am mâncat covrigi cu semințe, am cosit (bine, nu chiar eu :P) iarba din grădină și apoi (asta da, eu) m-am trântit ștrengărește în ea să-i simt mirosul.

Am mai uitat să dau cu întrebarea de „ce mai faci?” celor dragi, să plec din punctul A în punctul B pe jos, fără mașină, am mai așteptat ca alții să-mi citească gândurile și să vină ei spre mine (nope, nu s-a întâmplat :P), am invidiat oameni și m-am căznit să transform invidia în admirație, m-am bosumflat când nu era cazul și nu am spus „te iubesc” atât cât aș fi vrut.

Dar am cunoscut oameni noi, am planificat o bucățică de vară, am făcut un raft nou pentru cărți, am râs mult, m-am plimbat de mână cu jumătatea mea și cu fiul meu agățat de tatăl lui, am primit trandafiri, l-am dus pe musiu la zoo, am mâncat bomboane de mentă, am văzut un bebe mic și am îmbrățișat-o pe mămică, am văzut curcubeul și am mai comandat niște cărți :)

Iar de ziua copilului… Mulți ani! Să-ți fie bine!